,,16 august… Crina mă roagă să mergem astă seară să-l vizităm pe T…Nu știu dacă am s-o însoțesc, mă simt obosit, plictisit, iar conversații sterile nu știu să fac. Am să rămân acasă să-mi termin expunerea pentru simpozion, poate un telefon, două, să-mi mai schimb gândurile, cine știe…”
,,28 aprilie… I-am ascultat pașii cum se depărtau, dar n-am ieșit la fereastră. O fac pentru prima dată și nu știu de ce simt că depărtarea mă apropie mai mult de ea. Cu cât se depărtează, cu atât o aduc mai mult în mintea, în inima mea. Aș vrea s-o strig, dar sunetele nu vor să iasă, aș dori să… “
,,5 decembrie… Încearcă să-mi mângâie obrazul, dar nu am răbdare să o las să-și ducă gestul la final. Mi-e dor, mi-e dor de ea chiar dacă este lângă mine și-ncep s-o sărut înnebunit ca un adolescent…”
I-am ținut câteva clipe caietul în mână hotărându-mă cu greu să-l citesc. Simțeam că fiecare filă-ntoarsă este o impietate din partea mea, dar bănuiam că rândurile acestea ascund ceva mai mult decât un simplu jurnal, ceva care mă puteau conduce la o cunoaștere mai profundă a prietenului meu. Ezitam, dar trebuia odată să pun ordine în gândurile dispersate, nu eram niciodată sigur că-mi spune deschis tot ce simte, iar caietul care-mi căzuse-n mână era o adevărată mană cerească pentru mine. Încercam câteodată să stau de vorbă cu el altfel decât o făceam cu ceilalți pacienți ai mei, dar totuși se simțea acea reținere, câte un răspuns tardiv și acela monosilabic, o economie de cuvinte care mă scotea din minți… Mă privea doar, dar nu știam când se uita la mine sau prin mine, mai târziu am început să descifrez acea privire uneori cu luciri metalice, alteori cu o candoare inocentă. Mă descuraja, îmi tăia tot elanul, întregul edificiu clădit cu greu într-o săptămână, el mi-l spulbera în câteva secunde cu o privire stranie și cu un murmur nedeslușit.
-Auzi, nu mă ajuți deloc! – îl apostrofasem într-o zi obosit la culme.
-Dar tu, tu în schimb mă ajuți? – îmi replicase el.
Am ieșit trântind ușa și nu m-am oprit decât în stradă. Târziu, urmărind privirile compătimitoare, zâmbetele trecătorilor, mi-am dat seama că plecasem cu halatul pe mine. Începusem să nu mă mai controlez, el era cel care mă stăpânea, iar întâlnirile noastre pe care eu le doream cu adevărat ședințe de psihoterapie se transformau în veritabile ședințe-bumerang. O practică îndelungată în domeniu se estompa cu o singură frază:
-Ei, ce noutăți îmi spui azi, doctore?
Mă dezarma și nu-mi dădeam seama dacă el era conștient că mă poate controla, că-mi anihilează aproape din mers, tot ce încercam să realizez. Abordase o nouă tactică:
-Știi ce-am auzit ieri? – și-ncepea să-mi povestească un fapt nesemnificativ, minor, dar pe care el, involuntar, îl ridica la valoarea lui N; pentru el acel fapt, acea frază auzită întâmplător constituia ceva foarte, foarte important. Prisma prin care el privea dădea o imagine supradimensionată, îl acapara în întregime astfel încât eu cu greu mai reușeam să pătrund în sfera lui. La început doar îl răsfoisem, dar mi-am dat seama că, citit atent, nu filă cu filă, ci cuvânt cu cuvânt, semn cu semn, jurnalul acesta pe care el îl ascundea abil, putea constitui pentru mine un punct de plecare în evaluarea stării lui psihice și a fixării tratamentului. Odată îmi reproșase:
-Știi, tu nu-mi vorbești ca un bărbat, Sergiu…
,,27 mai… I-am recitit într-un moment de reculegere interioară paginile și mi s-au părut atât de puerile, anoste, lipsite de sens… Poate că eu sunt de vină, i-am oferit prea puțin prilejul să mă cunoască fericit. Gândurile dispersate cu greu reușesc să le mai adun, mă iartă prietene dacă mă retrag iar în cochilie. Mă simt obosit de zile de nopți, de lume, chiar de viață…”
,,16 octombrie… Să-ncerc o întoarcere-n timp la porțile copilăriei? Oare dacă aș încerc să bat, mi se va deschide? Care poartă? Copilăria-mi fusese-nchisă cu două porți mari, grele, cu clanțe reci și lacăte masive. Încercam să le deschid, dar forței mele de copil mi se opunea o forță-nzecită parcă. Degeaba am încercat să deschid poarta din dreapta: mi se opunea forța brutală și sigură a unei paternități vitrege care îmi înlătura cât se putea de mult dorința de apropiere. Căutam să deschid poarta din stânga ce dădea spre grădina și livada bunicilor, dar distanța, depărtarea geografică mă loveau brusc asemenea crivățului nemilos de Bărăgan. Am închis încet în suflet ambele porți, am încercat să-mi creez un univers propriu în care cred că greu va reuși cineva să pătrundă. Va trebui să aibă răbdare, să bată mult și tare pentru că, psihicul meu obosit, dar nu surd s-ar putea să se fi retras în ultima cameră…”
Ciudată introspecție! Tinerețea ne adusese pentru un an la masa aceleiași cantine studențești, nu mi se păruse nimic ieșit din comun la el, nici ,,jucăria”mică pe care o scotea din haină și, cu gesturi liniștite, calculate, o așeza pe masă. O privea așa cum nu mai văzusem pe cineva că privește un obiect, mânca liniștit, rar aruncându-ne câte o privire…
,,…1iunie… S-au împlinit doi ani de când l-am auzit pentru prima dată spunându-mi ,,TA-TA”…E darul meu de ziua lui, e darul lui pentru mine…
,,22 octombrie… Am s-o rog să stăm astă seară acasă. Am atâta nevoie de ea acum, să-mi vorbească așa cum n-a mai făcut-o de mult… Să ascultăm ,,Rapsodia albastră”… știu că-i place, am cumpărat un disc cu muzică de Greshwin, nu se poate să fi uitat ziua căsătoriei noastre!…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
-O vezi? Poți să stai așa nemișcat și s-o privești până când se golește partea de sus? Cunoști puține lucruri despre mine și poate că și cele pe care le știi nu ți-au făcut o imagine prea clară. Te mai aud și-acum când, într-o zi , la masă-mi spuseseși: ,,Mă, Clepsidră, ție ți-e lene să-ți măsori și timpul! Uiți mereu să-ți întorci ,,jucăria” aia a ta dacă nu-ți spunem noi.” Încercasem să-l opresc, nu să-l întorc, valoarea prezentului pentru mine crește când devine trecut, dar tu n-aveai de unde să știi. De ce aș mai fi întors-o?
Se oprise din povestit și-ntoarse pentru a nu știu câta oară clepsidra de care cred că nu se despărțea niciodată. Trase lacom din țigară și continuă:
-Eu trebuia să scap de obsesia testului acela nebunesc din anii studenției, înțelegi când, unul de la Medicină care locuia cu voi în cămin ni-l făcuse la mai mulți colegi. Așa, în joacă, ca simplu divertisment. Era pentru mine o continuă luptă între Ego și Alter Ego, un balans între destin și providență și, recunosc, deși nu mă fascinaseră de prima dată ochii ei de un tulburător albastru, ori nurii pe care încerca mereu să-i scoată-n evidență, iată-mă după cinci luni căsătorit.
Nu-și lua ochii de la clepsidră, o-ntoarse în seara aceea de câteva ori, dar eu nu simțeam timpul trecând; îl simțeam însă pe Mihai prizonierul unei întâmplări petrecute mult, mult în trecutul vieții sale, la granița dintre adolescență și tinerețe când, psihicul, personalitatea o dată conturate încep să acționeze și interacționeze cu lumea din jur. Mi-era teamă ca va intra din nou în muțenia cu care mă chinuise-n ultimele săptămâni, dar…
-Crescuse, începuse chiar să meargă binișor, iar eu, mândru îl luam cu mine peste tot, ba , uneori chiar și la facultate. Trebuia doar să-l vadă toată lumea, nu, doar este băiatul domnului profesor, unicul fiu al domnului profesor. Unii îi zâmbeau, alții-i ciufuleau părul cârlionțat și-ncercau să lege cu el un dialog. Urca în mine atunci mânia, emoția-mi sugruma vocea, doream să-l strig, dar abia articulam niște sunete. Ce era atunci, doctore: gelozie, suspiciune, ură, ori toate la un loc?
Își trecuse precipitat mâna prin păr, își pipăi discret obrazul.
-După câțiva ani începusem să privesc mai insistent, poate prea insistent pe orice bărbat care intra la noi în casă, aproape că-l dezbrăcam din priviri, îi măsuram bicepșii, îi analizam trăsăturile feței, căutam o mică asemănare cu Horia. Da, uite, puțin la ochii și buza, așa cum o ține Horia când se supără… Mă agățam de cele mai mici amănunte, trăgeam de ele ca de-un material căruia vrei să-i încerci rezistența, iar întrebarea: ,,Cine este EL?” revenea ca un laitmotiv.
Odată te-am căutat, doctore, doream să vorbesc cu tine despre toate astea, dar erai plecat din țară, apoi teama, incertitudinea, sentimentul nulității puseseră din nou stăpânire pe mine. Sărutările ei nu mai găseau de mult bărbatul rămas undeva în urmă, în anii studenției, iar fiul meu, Horia, pentru că este fiul meu, nu-i așa, doctore, va fi un om distrus.
Scoase dintr-un plic o fotografie și mi-o întinse:
-Îți place? O vezi, doctore? Fotografia i-am luat-o lui Horia din haină. N-ai de ce să mă acuzi, îl urmăresc aproape pas cu pas, el este încă un copil, nu știe ce-i poate rezerva viața. Dacă e pe cale să săvârșească un incest?
Am tresărit! Doamne, dar e de-a dreptul nebun! Unde vrea s-ajungă? Continuase:
-Știu că o iubește, se-ntâlnesc aproape zilnic, i-am urmărit, nu-l mai pot lăsa să continue. Va fi un om distrus dacă o dată, cândva va afla.
-Mihai, dar el o iubește, de ce nu-nțelegi, ce să afle?
-Ajută-mă, doctore, să-mpiedic incestul, asta vreau eu. Este chiar atât de greu să-nțelegi? Aici mă doare pe mine, aici e boala mea, doctore, și-și lovise pieptul de câteva ori.
-Mihai, dar tu îi cunoști părinții, știi cine sunt de fapt, unde te duci, tu , băiete cu mintea?
-Da, dar, spune-mi, al cui este fiul meu, doctore? Îmi repetasem de câteva ori, la intervale de câțiva ani nenorocitul acela de test și-acum te-ntreb pe tine, doctore: al cui este fiul meu?
Am rămas perplex.
-Ei, al cui este? Nu ți se pare că fata asta îi seamănă puțin la păr, la zâmbet? Vezi, uite și buza, așa ușor răsfrântă când vrea Horia să pară puțin mai șmecher. Vezi? Știi ce scria pe bucata aia nenorocită de hârtie, lozul vieții mele? AZOOSPERMIE, asta scria, Poți să mă vindeci de azoospermie, poți doctore?
Și cu o mișcare rapidă prinse clepsidra de pe masă și o izbi cu putere de ușă.
-Poți, hai spune, doctore, poți?
Firicelele de nisip se risipiră prin cameră, iar eu nu știam ce s-adun mai întâi: cioburile clepsidrei, ale vieții lui, ori firicelele de nisip, zilele și nopțile lui de frământări interioare. Se auzeau ultimele acorduri ale ,,Rapsodiei albastre” pe care el o pusese de câteva ori în după-amiaza aceea. Credeam că-i melodia care-l liniștește, dar… Ieși trântind ușa, iar eu rămăsesem mut în camera pe care amurgul o părăsise demult, lăsând-o în brațele nopții. Un gând mă străbătu ca un fior: oare de când n-am mai văzut-o pe Crina?
MOTTO: ÎNTOTDEAUNA NOAPTEA MINȚII ESTE MAI NEAGRĂ DECÂT CEA A INIMII”
About Author
More Stories
„Blonda lui Boc”, din nou „pe felie” !
I-a reținut 24 de ore !
Tancuri Abrams în Ținutul Secuiesc ! Începe !