O mână, o privire
Prinde fructul, îl privește, îl depărtează, îl apropie, îl așază la loc. Se depărtează puțin, apoi se-ntoarce și ia fructul în mână. Îl privește o clipă, apoi așa, ca din întâmplare întreabă:
-Da’ mai mari n-aveți?
-Da’ nu-s destul de mari, mamaie? Îl iei să-l mănânci sau să-l pui în vitrină?
Îl așează la loc și se depărtează. Face câțiva pași și se apropie de altă tarabă. Ia fructul și-l privește, depărtându-l ușor.
-Auzi, îl iei ca să-l mănânci sau să-l pictezi?
-Da’ nu-i prea mic?
-La prețul ăsta? Fugi de-aici! Un’ mai vezi așa mari la prețul ăsta?
Se depărtează tăcută strângând într-o mână o plasă veche, decolorată, în care se conturează forma unei mici franzele. Dă roată tarabelor, privește mai de-aproape marfa neîncumetându-se să ceară.
-Auzi, mamaie, ai mai fost pe-aici. Ți-am spus că n-am mai mari.
Se depărtează tremurând, speriată de vocea ușor baritonală a vânzătorului. Încearcă să grăbească pasul, dar calea-i este tăiată de doi copilandri care se hârjonesc. Se oprește. Mă opresc și eu. Se sprijină de colțul unei tarabe, apoi încearcă să apuce un fruct căzut lângă ea.
-Lasă-l acolo, că-l ridic eu, spuse autoritar precupeața.
-Cu cât dai kilu’, maică?
-Vrei să cumperi, sau… numa’ așa, mă-întrebi?
-Cumpăr, cumpăr, da’ cu cât îl dai?
-15 îi kilu. Iei mai mult, mai scad.
Dă din cap și se-ntoarce. M-apropii de țăran și-l rog:
-Cântărește-mi, te rog, două kilograme.
-De-astea mai mari, da?
-Da, da, îi răspund absent urmărind trenciul vișiniu care se depărta încet. Iau repede plasa cu mere și grăbesc pasul. O ajung. Încet, îi pun mâna pe umăr:
-Doamnă,v-ați uitat plasa lângă tarabă.
Mă privește mirată, cu ochii umezi și, clipind des încearcă să se opună:
-Nu, nu, nu-i a mea, nu, nu…
-Ba da, zic. Ați uitat-o lângă standul cu mere, amintiți-vă.
Îi pun plasa cu cele două kilograme de mere în mână și-o iau la fugă fără să mă mai uit înapoi. Alerg, alerg așa cum n-am mai făcut-o din adolescență, din anii în care…
Ajung târziu acasă, iar mama grijulie mă și ia-n primire:
-Doamne, ce m-ai speriat! Unde-ai întârziat? Te-a căutat Victor.
-Știi, m-am întâlnit cu doamna D… ți-o amintești, nu? Profesoara mea de limba română. Era la cumpărături prin piață.
-Te-a recunoscut?
-O, da, am sporovăit de una, de alta…
-O fi în vârstă acum. Și cu pensia aia a lor de nimic… Măcar de i-ar fi trăit băiatul ăla pe care-l înfiase! Ce soartă a avut și ea!
-Lasă, mamă, nu te mai gândi. O duce bine, nu știu de ce te-amărăști acum?!
Intru-n baie și mă privesc în oglindă: parcă nu-i chipul meu, încerc să-mi descopăr obrajii, buzele, dar îmi apar degetele doamnei D sucind și răsucind mărul, apropiindu-l, depărtându-l, așezându-l la loc, luând altul, trecându-l dintr-o mână-ntr-alta, depărtându-se și iar apropiindu-se… întinde mâna, ia…
