Despre români și melci

Filmul lui Tudor Giurgiu, ,,Despre oameni și melci”, e o poezie de viață românească, autentică, cinică, bacoviană, rece, agresivă și dură, de un plumb sufletesc depășit ca apăsare interioară doar de pietrele de moară ale lipsei autohtone de orice: scrupule, moravuri, valoare, demnitate, caracter, respect.

Filmul te inspiră și te pune pe gânduri, mult după ce-l vezi. E ca o scânteie ce-ți aprinde memoria de român reamintindu-ți în timpul condensat cât ține pelicula toate tarele românismului de proastă factură ce te bântuie de-o viață întreagă. O uzină se închide, o uzină proastă, ce producea mașini proaste, chiar și pentru directorul ce își pornește autovehiculul doar împins de la porțile fabricii de către muncitorii ce i l-au produs; muncitori lipsiți de demnitate și de caracter, a căror unică sursă posibilă de venit și univers existențial e uzina. Aici își vând sufletul, trupul și chiar și sperma, pentru a își salva existența mizerabilă. În primele secvențe, personajul principal își înșală nevasta și copilul cu o angajată a fabricii, secretara directorului, ce gustă plăcerea undeva pe acoperișul uzinei, probabil într-o pauză ,,de masă”. În finalul filmului, soțul infidel, un soi de gigolo local, află că e steril și nu poate face copii. Nu pare a-și face probleme, își mângâie nevasta și-i aduce copilului – ce logic, nu poate fi al lui – o bicicletă, fără a-i pune întrebări soției, se pare, la rândul ei infidelă, și fără a căuta răspunsuri. De unde această nepăsare, acceptarea resemnată, mioritică, a imoralului, a perversității morale, fizice și sufletești? De ce non-reacția în fața anormalului, care e acceptat aproape ca pe un dat firesc? E fibra morală denaturată: corupția afectivă, sexuală, financiară, caracterială, pare a fi înrădăcinată atât de adânc – sau poate e însăși natura ființei românului – încât se confundă cu firescul. Poate că la un nivel metaforic al întâmplărilor, din această cauză le este și refuzată muncitorilor români sperma oferită spre vânzare străinătății. Nimeni nu vrea lichid seminal de muncitori români, nimeni nu își dorește progenituri corupte genetic, pervertite din fașă, deși ei se revoltă pentru a și-o vinde mândri ,,la export” și a-și putea astfel conserva josnicul trai și nedemna condiție umană. Cam acesta e subiectul filmului, o comedie oglindind realitatea, într-un mod autentic, simplu și fără exagerare.

Dacă mai demult realizam filme foarte bune cu subiecte istorice, polițiste, comedii, ș.a.m.d., ce ne înveseleau într-o manieră pozitivă, fără a ne provoca scârba față de semeni, sau ne transmiteau un anumit fior al mândriei naționale, în prezent ne înveselesc filme – oglinzi, în care ne vedem pe noi, niciodată pe noi înșine, desigur, ci pe noi, românii, ca și colectivitate, de care fiecare în parte ne simțim străini. Ne bucură aceste documentare-oglinzi ale nației, fiindcă ne confirmă ceea ce știm deja: mârlănia, curvia, corupția, prostia, țărănia de care ne lovim zilnic. Ne distrează să ne recunoaștem conaționalii în aceste tipare grotești și să constatăm: ,,da, mă, așa e! ăștia suntem noi, românii!”. Astfel de filme sunt adevărate palme date defectelor naționale, ridicate în viața personală, cotidiană, la rangul de virtuți; sunt oprobrii, înfierări publice prin care ne purificăm sufletește. Prin numire, nenumitul își pierde din forță, prin punerea pe peliculă, mârlănia, lipsa de caracter și de inteligență de care ne acuzăm zilnic, scrâșnind din dinți, compatrioții, devine comică, nevinovată.

Filmul nu este despre oameni, ci despre melci. Despre melcii din oameni, din români, ființe care se târăsc greu prin istoria universală, națională și personală, lăsând în urma lor doar dâre de mucus și cochilii goale și sparte. Mereu în urma istoriei, melcii români s-au simțit întotdeauna lăsați în urmă; nu au lăsat până la urmă nicio urmă hotărâtă și demnă, ca popor de oameni, nu de melci. Ei stau adânc în cochilia lor pe lângă care trece timpul și istoria, înjurând celelalte cochilii, înjurând timpul și timpurile, ce trec pe lângă ei, refuzându-le mereu contemporaneitatea cu celelalte popoare… și împlinirea.

Românii-melci din film sunt o rușine și filmul e din păcate unul realist. Investitorii străini i-au salvat până la urmă pe muncitorii uzinei închise, punându-i pe dealuri să strângă melci pentru export, pentru a își putea asigura în continuare existența – și-am exportat de la revoluție milioane! Conaționalii noștri, melcii, s-au strâns singuri de pe dealuri și-au plecat, neduși și netrimiși de nimeni! – fiindcă nimeni nu a mai avut nevoie de ei. Ne amintim de acești fugiți-de-țară-alungați-de-nevoi doar la alegeri, când până și votul fictiv le e masiv fraudat; ei mai contează doar ca statistici exploatate electoral. Au rămas prin cochiliile românești copiii melcilor, ce au crescut singuri și dezrădăcinați, probabil tot pentru a fi trimiși la maturitate la export. Am devenit ca țară o exploatație, o colonie de melci. Nimeni nu vede mai departe de cochilia lui și toți lasă doar mucus urât mirositor pe unde trec. Unii pleacă la export, alții rămân aici și se mănâncă între ei. Curvele își trăiesc plăcerile pe blocuri, la granița dintre pământ și cer, cu soții unor neveste ce le-au făcut copii cu alții. Muncitorii donează spermă ,,la export” pentru salvarea locurilor de muncă, directorul corupt le vinde viitorul pe nimic. Iar spectatorii merg la cinema și râd că ,,ăștia suntem!” Păi ăștia suntem, da! Și e trist!