Omul ca lucru, un lucru nefiresc...

Ziceau unii mai demult, prin Grecia antică, ei na! niște nebuni!…, că trupul ar fi o temniță a sufletului, că viața ascetică ar fi singura care ar putea salva puritatea sufletului de impuritatea trupului, vorbeau despre dualismul suflet-corp și credeau în metempsihoză… orfisme ieftine, ce mai… auzi, suflet, da de unde!…?! l-a văzut careva, să-l simtă!? Povești cu pești, ce te gândești?!

Trupul – temniță a sufletului, auzi… al dracuʼ temniță, că așa bine-l încarcerează, încât, în zilele noastre, sufletul a devenit o poveste… Poate că o fi fost închis. Cândva, demult, în vremuri imemoriale și, de atâta claustrare și izolare, s-a pustnicit și el acolo la carceră, i s-au atrofiat ochii de atâta beznă și-urechile de-atâta liniște, iar gura i s-a stafidit de-un infinit suspin… poate că nu mai vede, nu mai aude și nu le mai vorbește gardienilor lui, rațiunea și inima, fiind orb, surd și pe jumătate mut. Poate că le-a vorbit cândva, prin copilăria ființei, dar, mereu neascultat, s-a săturat. Acum doar scuipă din când în când câte-o flegmă pe pereții temniței și așteaptă legat de mâini și de picioare dispariția ei biologică și infinita eliberare. Îl mai vede cineva eliberat în cotidian, îi mai simte cineva prezența în viața socială? Mai are cineva nevoie de el, când nu te-ajută la nimic concret, material? La dracuʼ cu condamnatul, la temniță grea! Acolo să stea până i-or putrezi oasele în care e încarcerat!

Și totuși, mă gândesc, cum ar fi dacă-ar fi altfel? Dacă sufletul ar fi o temniță a corpului… am mai fi atunci oameni? Poate că da. În orice caz, nu am mai fi ceea ce suntem azi: animale.

Temnița e baza, nu întemnițatul. Când oamenii și-au zidit ritualic sufletul în edificiul trupului au turnat ciment peste tot și nu au lăsat măcar o ușă… sau o fereastră. Au zidit ritualic un suflet în fundație, pentru sens și rezistență, și-apoi au uitat de sacrificiu. Au proiectat un templu iar la final l-au inaugurat casă de curve. L-au populat cu lipsuri: de caracter, de inteligență, de personalitate, de suflet. Au zidit o Ana a lui Manole care între timp a devenit o Ana a Tuturor. Fiindcă în societatea populată cu astfel de edificii eviscerate spiritual, totul e la comun: prostia, imoralitatea, falsele valori, totul se ia și se dă mai departe: iubirea, caracterul, bunătatea sunt butaforie, măști ce trec de la unul la altul pentru a servi interesele. Și dacă interesul poartă fesul (veche vorbă românească), interesele poartă fesele (o vorbă mai nouă).

Trupul uitat de suflet devine personaj-decor al unui teatru uman absurd, în care nimic nu mai are valoare. Omul reificat a devenit un …! Nu mai dă doi bani pe el și pe alții, fiindcă nici alții nu mai dau doi bani pe el. Piramida de valori în care materia ocupă întreg podiumul, iar sufletescul e doar îngropat la bază, devalorizează, culmea, și materialul. Omul despiritualizat în sine e un obiect lipsit de valoare. Ce îi dă valoarea sunt accesoriile: haine, bijuterii, gadgeturi, femei (în cazul bărbaților), bărbați (în cazul femeilor); fiindcă, da, și oamenii au devenit simple accesorii pentru oameni. Dacă n-avem suflet, suntem lucruri. Și suntem tratați ca atare. Și la locul de muncă, și în viața socială, și în cea intimă. Lucruri. Care când se strică sunt aruncate la gunoi și înlocuite. Care sunt uitate în dulap atunci când ne plictisim de ele.

Ne-am făcut-o cu mâna noastră, atunci când ne-am întemnițat sufletul, ne-am întemnițat și umanitatea, și demnitatea umană aferentă, și valoarea reală. A fost mai comod așa, în societatea de consum, nu e timp pentru reflecții și înclinații sufletești, pentru simțiri nuanțate și profunde. Și sufletul trebuie hrănit cu ceva dacă-l lași în libertate, îi e și lui sete și foame de spiritualitate. Așa că, mai simplu, la temniță cu el! O coajă de pâine și-o cană cu uitare, destul, chiar prea mult pentru ceva ce n-are nicio valoare materială! Simțirile sufletești adânci și autentice au fost înlocuite cu nesimțiri lumești mai adânci și mai autentice. Cu toții le adoptăm, fără nicio jenă, ne hrănim existența exclusiv cu ele, apoi exclamăm extatic: ce lume! ce oameni! ce societate bolnavă, fără suflet!…

Gândește-te sincer, când te-ai uitat ultima oară înăuntrul tău? Sau nu te mai uiți de mult în acea beznă groasă, de teama vidului ce te-ar cuprinde? Dacă, totuși, întemnițat și subnutrit, sufletul ți-a murit de tot acolo și de-asta te-agăți cu-așa-ncrâncenare și disperare de viață, de pășunea pe care paști hrăpăreț, ca oaia, nutrețul pe care ți-l aruncă cu dispreț ciobanii…? Aruncă o privire până-n tine și vezi, mai mișcă? Pune-i o oglindă la nas și, dacă mai respiră, privește-te în ea. Ai reușit? Înseamnă că nu i s-au atrofiat încă nici ochii. Ia-l de mână și scoate-l afară din beznă, nu-ți fie rușine, e sufletul tău. Altceva nu ai pe lumea asta, decât iluzii.

Articol scris de Florin Moldovan