Vă scriu vouă, sufletelor singure

Mă uit în juru-mi şi săptămâna aceasta, mai mult ca în celelalte, zăresc peste tot inimioare, floricele şi cupluri. Îndrăgostiţi care se plimbă pe stradă, pe aleile bătătorite de atâţia alţi îndrăgostiţi. Săptămâna aceasta se simt mai fericiţi, mai împliniţi şi mai iubiţi ca altă dată. Se bucură că au pe cineva. Se bucură că pot să sărbătorească tocmai cel mai minunat lucru: dragostea. Ciudat că trebuie să sosească tocmai “săptămâna dragostei” pentru a realiza cât de binecuvântaţi sunt că au găsit ceea ce alţii caută ani de-a rândul.

Dar am să mă opresc aici pentru că acest articol nu li se adresează lor. Nici pe departe. Prea multe articole, prea multe inimi şi mult prea multe oferte li se adresează acum lor. Mai departe am să scriu despre noi, despre sufletele singure. Am să scriu despre acele suflete care tânjesc, care au tânjit după acel ceva. Care au fost rănite, trădate… şi de multe ori dezamăgite. Am să scriu pentru acele inimi care la un moment dat şi-au spus pline de speranţă că “acesta trebuie să fie”, ca mai apoi să li se spulbere siguranţa şi să descopere că nu a fost decât o imitaţie falsă a ceea ce trebuia să fie. Scriu despre aceste inimi, despre aceste suflete, pentru că şi eu fac parte din ele. Şi vă spun din experienţă, că pentru noi cel mai dureros este să discutăm despre acest subiect. Să recunoaştem deschis că vrem şi noi să iubim, că vrem şi noi să fim iubiţi şi că nu e timpul. Cine, ce om care nu ar avea măcar o fărâmă de curaj, ar recunoaşte că nu e întreg, că îi lipseşte o jumătate? Cine ar mai declara că da, pentru moment a fost înfrânt pe plan sentimental, dar că încă are speranţă? Vă scriu vouă, sufletelor singure, pentru că ştiu că sunteţi la fel de puternice ca mine. Iar dacă afirmaţi că nu e aşa, vă înşelaţi. Un suflet care nu ar fi puternic nu s-ar avânta în iureşul acestei lumi de unul singur. Nu ar avea curajul, abilitatea şi îndrăzneala necesară. Un suflet laş nu ar privi la fericirea din jurul lui şi nu ar zâmbi plin de speranţă. Un suflet care nu ar avea curaj, nu ar mai căuta tocmai lucrul care cândva l-a făcut nefericit: iubirea. Un suflet îndeajuns de curajos aşteaptă atât cât e nevoie, fără să se plângă că timpul nu îi este prieten. Asta pentru că inima doritoare de iubire este oricând gata să o ia de la capăt, chiar daca asta ar însemna posibilitatea de a fi frântă din nou.

Ce suflet plin de laşitate ar lăsa lacrimile să curgă libere, dezbrăcându-se de măştile înşelătoare şi îmbrăţişând ce este el cu adevărat? Curajul înseamnă a sta în picioare atunci când genunchii îţi tremură şi toţi ceilalţi strigă să te aşezi. Şi, oh, cât de bine înveţi să fii un suflet curajos atunci când nu ai lângă tine alt sprijin decât Dumnezeu! Cât de bine înveţi să-ţi întăreşti inima atunci când priveşti pe fereastra deja aburindă, aşteptând ca de după colţ să vină. Cât de perfect înveţi ce înseamnă speranţa când din clipă în clipă aştepţi să auzi sunetul paşilor pe cărarea nebătătorită. Nu i-am scris omului din tine, ci sufletului din tine. Omul are tendinţa să alunece repede, pierzându-se în detaliile neimportante. Sufletul este cel care are curaj, care tinde spre salvare. Sufletul singur este cel care aşteaptă ca la un moment dat să fie luat de mână şi privit în ochi.

Alina Ilioi

Related posts