Un dinte din față. Despre iubire și multă ură

600000_500588496638477_961846724_nPe scurt – am un iepure. Într-o seara, m-am prefăcut că-l arunc în sus, mi-a sărit din mână și, după un dublu salt cu răsucire, a aterizat drept în bot și-n lăbuțele din față. După un schelălăit nefiresc de 3-4 secunde, a început să meargă șchiopătând și își lingea buzele de parcă tocmai i se făcuse o grozavă poftă de-un morcov mare, proaspăt scos din pământ. N-avea poftă de nimic, doar un dinte din față rupt de la bază. Speriat că-mi moare iepurele, am pus mâna pe el să-l mângâi. Instantaneu a început să toarcă. Și aici a fost pentru mine un moment de revelație.

Ce specie de animale crude suntem noi, oamenii, față de iepuri! De abia și-a rupt un dinte din cauza mea și totuși torcea plin de afecțiune. Oare ce om nemaiîntâlnit reacționează vreodată, în felul acesta? Cine e capabil ca, după ce primește o palmă, instantaneu să întoarcă obrazul pentru a primi o mângâiere?

Iubirea, afecțiunea e o nevoie, la fel ca nevoia de a mânca, de a bea, de a dormi sau de a te iepuri. Și la oameni. Și la iepuri. Și la alte animale. Orice ființă simte și are nevoie de iubire, de afecțiune, ca o necesitate fără de care nu se poate, fără de care apare foamea, setea de afecțiune, frustrarea, ulcerul, iar în final anihilarea ființei – uneori la propriu, fizic, alteori doar moartea sufletească. Asta au în comun și oamenii, și animalele: iubirea ca necesitate aproape fiziologică, dincolo de fiziologic, o necesitate ce uneori face ființa să uite de fiziologic și să trăiască doar prin și pentru iubire. Ce îi deosebește pe oameni de animale nu e, deci, iubirea. Ci ura. Ura, un sentiment pe care animalele nu-l au. O necesitate și de această dată, dar o nevoie specifică doar omului. Ura ne face, în plan afectiv, oameni, comparativ cu animalele. Desigur, și animalele mușcă, mârâie, se bat, ucid. Dar ele nu o fac din ură, ci din instinct. Un instinct animalic pe care omul l-a rafinat într-atât încât l-a transformat în sentiment. Omul a ,,sublimat” mușcătura pe față în ,,fu**tul pe la spate”. Mârâitul în bârfă descreierată, uciderea adversarului prin luptă, din lumea animalelor, în ,,săparea îndelungată a gropii altuia” și savurarea momentului când dușmanul cade în chinuri, în ea. Omul a reușit să domine planeta nu prin iubire, ci prin ură. Prin distrugerea și subjugarea tuturor celorlalte specii, prin distrugerea și subjugarea tuturor semenilor de rând, de către câțiva masculi alfa din vârful societății umane. Iubirea a ajuns doar sentiment domestic, endemic spațiului intim, iubirea se trăiește în doi, la cei mai perverși, în trei, în patru. Se trăiește în cuplu sau familial, de multe ori nici măcar. Iubirea nu e un liant al societății, nu e specifică, nici întâlnită în societate. Ura leagă marile mase de oameni, prin diversele ei expresii. Ura față de Băsescu i-a făcut pe mulți useliști. Ura, aversiunea, antipatia sau aroganța, superioritatea închipuită față de alte nații îi face pe unii patriotarzi, a înroșit, a murdărit cu sânge, de-a lungul istoriei, fața Pământului, dar a consolidat națiuni. Ura față de conaționalii lor îi face pe unii secesioniști, iredentiști, forme sub care se creează comunități, curente de idei demente. Ura față de alte orașe ne face mândri de orașul nostru, în care ne simțim ,,miezul din dodoașcă”, superiori la modul aprioric și suficient, fără demonstrații și fără merite. Ura față de cei din alte cartiere ne face mândri de al nostru, unde ne simțim mai acasă, ura față de vecin ne face casa mai frumoasă, ca să vadă lumea ce gospodari suntem… Ura e mortarul ce leagă cărămizile socialului, tot ea e mortierul ce le dinamitează periodic, pentru a le lega apoi din noi, ciclic… Iubirea dezinteresată, afecțiunea pură, fără o altă țintă, ca scop în sine și nu ca mijloc, sunt utopii umane, întâlnite mai mult în lumea animalelor. De-asta tot mai mulți oameni își iau pisici, câini, papagali, ș.a.m.d., ca să aibă cine-i iubi sincer. Fiindcă persoana iubită îi iubește doar din interes, e dezinteresată de ei și, uneori, e animată de-o oarecare ură și plictis.

15221_503180629712597_1561631924_nÎntre timp, iepurelui meu i-a crescut la loc dintele rupt. Mai au o calitate iepurii față de oameni, pe lângă lipsa urii. Atâta timp cât e rădăcina la locul ei, orice dinte rupt le crește la loc. Și au rădăcini puternice, bazate pe instincte sănătoase, afecțiune și-un regim vegetarian. Ei nu mănâncă alte specii, nu se mănâncă între ei, iar dacă din cauza ta își rup un dinte, te iubesc în continuare, știu să se bucure sincer de-o mângâiere, doar dintele le crește la loc… unde însă ura pârjolește sufletul, nimic nu mai crește. Doar canini lungi, ascuțiți ca și lama de cuțit, canini sufletești ce înarmează omul și dezarmează umanitatea din noi. Din păcate, natura noastră intimă e mai aproape de lupi, decât de iepuri… de-asta ne rupem reciproc, încrâncenați, dinții, și nu ne mai cresc la loc.

Articol scris de Florin Moldovan



Leave a Comment