Noi cu noi, 100 de ani. Sfântă tinerețe legionară…

articol scris de Moise Guran

Agitația anilor ce au urmat Marii Uniri este puțin reliefată în manualele de istorie, iar pe internet găsești mai mult viziunea site-urilor legionare ce construiesc o imagine unilaterală conflictelor din acei ani. În realitate, perioada 1920 -1940 a fost una agitată, a violențelor extreme, iar crimele de la finalul ei (alea făcute de legionari, dar și cele împotriva lor) reprezintă doar inevitabila convergență a celor două decenii de ură promovată, cultivată, utilizată politic. Azi vă propun pasaje dintr-o carte grea, o carte excepțională scrisă de un profesor american și apărută la Polirom în 2015, care, deși se concentrează pe Mișcarea Legionară, are câteva capitole dedicată precursorilor ei, între care LANC (Liga Apărării Național-Creștine, din care s-a și desprins în 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail) este cea mai importantă. Sub steagul LANC s-au concentrat violențele anilor 20, și asupra lor m-am aplecat și eu cu pasajele ce vi le ofer azi. Bătăi, spargeri, uneori omoruri, genul acela de evenimente care poate nu au greutatea de a răzbate până în manualele de istorie, dar care, puse unul lângă altul zugrăvesc destul de bine atmosfera de sinistră teroare a acelor ani. Mai adăugați aici și terorismul comunist (de inspirație sovietică; îi voi dedica un viitor episod) și veți avea un altfel de tablou, mult mai puțin idilic, al României interbelice. La finalul acestor largi pasaje vă voi spune și impresia mea despre această carte, pe care v-o recomand, poate nu călduros, căci pe alocuri te dor mațele citind-o, dar v-o recomand insistent (un click aici, sau pe poza, va va duce la siteul editurii; aveti rabdare cu el ca merge cam greu). Pasajele nu sunt în ordinea din cartea lui Roland Clark, am încercat să le rearajez eu, cât mai cronologic și, pe cât posibil, pentru a urmări o coerență tematică. Titlurile și sublinierile îmi aparțin. Lectură atentă, vă urez!

De la Naționalism la Ultra-naționalism…

Deși în aproape toată Europa ostilitățile s-au încheiat în noiembrie 1918, în Transilvania, soldații români continuau lupta. Retorica războiului crease imaginea unei cruciade împotriva comunismului după ce Bela Kun a venit la putere în Ungaria, la 21 martie 1919. În noiembrie, politia a distribuit în țara afișe antisemite la ordinul guvernului de scurtă durată condus de Arthur Văitoianu (1864-1956). Aceste afișe îi identificau ca evrei pe membrii Partidului Comunist al lui Bela Kun și-i denunțau pe toți evreii ca bolșevici ce trebuiau lichidați.Au urmat atacuri izolate asupra unor evrei și a proprietăților acestora, organizate inclusiv de soldați români ce acționau la ordin, fără consecințe legale. În acel an, în orașul basarabean Leova, și acesta de puțin timp sub control românesc, călătorii evrei au fost arestați, bătuți și torturați înainte de a fi transferați la Chișinău, unde au fost forțați să dea mită pentru a putea ieși din arestul poliției.

În 1922, Constantin Angelescu (1870-1948), ministrul liberal al Educației, a autorizat distribuirea în școlile din țara a unei broșuri antisemite intitulate Înfruntarea jidovilor.

Ultranaționaliștii împărtășeau naționalismul și antisemitismul, care erau ceva obișnuit în România după război, dar în loc să-și exprime pur și simplu astfel de atitudini, ei preferau să se mobilizeze în jurul lor. Ultranaționaliștii îmbrățișau ideile centrale ale naționalismului românesc, dezvoltate în secolul al XIX-lea, deși în același timp îi respingeau pe multi dintre intelectualii la modă, acuzându-i de occidentalizare. Ei îi considerau pe români un popor persecutat, dar nobil, care a fost asuprit de străini secole la rând. Pentru ei, naționalismul românesc era o obligație morală și presupunea sacrificarea timpului, a banilor și, la nevoie, a demnității. Considerau că ,,politicianismul” este de vină pentru nenorocirile economice și sociale ale țării și acuzau partidele democratice că au vândut țara străinilor. În imaginarul ultranaționaliștilor, principalii străini erau evreii, pe care îi considerau dușmanii etnici, religioși, economici, sociali ai poporului, susțineau și expulzarea evreilor din țara și credeau că soluția la problemele României stă în cultivarea tradițiilor autohtone, românești, și nu în importarea celor străine, dar românii înșiși trebuiau educați prin disciplină și sacrificiu.

Personalități ultranaționaliste mult mai cunoscute mergeau la întrunirile din marile orașe pentru a vorbi despre LANC și de obicei erau întâmpinate la gară de mulțimi care ovaționau și care le urmau la biserică pentru sfințirea drapelelor. Preoții nu erau întotdeauna de acord să sfințească drapelele, iar când se întâmpla asta, erau virulent condamnați de cei care luau cuvântul la adunările LANC.

La începutul anilor 1930, unii dintre ultranaționaliști ajunseseră să se identifice ca ,,fasciști”, deși alții continuau să prețuiască valorile fundamentale ultranaționaliste, respingând fascismul din pricina implicațiilor estetice, etice și geopolitice ale acestei etichete.

Studenții intră pe scena politică. Cu parii.

Începând cu 1919, toate universitățile românești s-au confruntat cu violențe studențești ultranaționaliste. La Iași, grupuri mici de studenți ultranaționaliști s-au încăierat cu comuniștii și le-au furat insignele și șepcile distinctive, au întrerupt prelegerile strigând sloganuri antisemite, au încercat să-i împiedice pe studenții evrei să participe la cursuri și au boicotat ceremonia de deschidere a anului. De asemenea, studenții s- au luat la harță cu presa, atacându-i pe jurnaliști pe vânzătorii de ziare, vandalizând chioșcurile de ziare și dând foc publicațiilor care îi criticau.

Unul dintre liderii găștilor studențești era Corneliu Zelea Codreanu fiul politicianului naționalist-democrat Ion Zelea Codreanu, protejat al lui A.C. Cuza și activist în Garda Conștiinței Naționale a lui Constantin Pancu. A fost exmatriculat de la universitate în iunie 1921 pentru acte de violentă și vandalism, dar a continuat să joace un rol activ în politica studențească, iar exmatricularea sa n-a ajutat prea mult la potolirea radicalismului studenților ultranaționaliști.

Cu probleme similare s-a confruntat Clujul, unde universitatea fusese recent „românizată”. Atât profesorii, cât și studenții se plângeau de numărul mare de ,,străini” în special unguri care încă lucrau acolo. Câțiva membri ai Centrului Studențesc Petru Maior au publicat un ziar ultranaționalist numit Dacia Nouă, au scris articole calomnioase la adresa profesorilor, au dat petreceri gălăgioase și au vandalizat laboratoarele medicale despre care spuneau că erau folosite de un număr disproporționat de evrei. C.M. Râpeanu, unul dintre liderii studenților antisemiți la acea vreme, a susținut mai târziu că studenții evrei i-au atacat pe studenții români cu săbii atunci când aceștia s-au adunat să protesteze împotriva furturilor. A doua zi au izbucnit revolte studențești antisemite la Cluj.

În 1922, din cei 136 de absolvenți ai Facultății de Medicină de la Cluj, numai 64 erau români. Imediat ce studenții protestatari au părăsit amfiteatrul, au fost întâmpinați de cordoane de jandarmi și soldați, iar în momentul în care au refuzat să se retragă, jandarmii au deschis focul asupra mulțimii. Confruntările dintre studenți și soldați au continuat toată ziua, căminele și cantinele au fost evacuate, iar studenții au intrat în grevă pe o perioadă nedeterminată. În aceeași zi au avut loc proteste similare la Iași și Cluj, unde studenții evrei au fost atacați și împiedicați să intre la cursuri. Violentele studențești ținuseră primele pagini ale ziarelor vreme de două săptămâni, până la întâlnirea din 10 decembrie.

La 21 noiembrie, o mulțime s-a strâns în fata casei rectorului Universității din Iași și l-a numit “iudaizat”, cerându-i demisia pentru că dăduse afară din cămin un lider al studenților și propusese sancțiuni administrative împotriva decanului Facultății de Drept, A. C. Cuza. La 29 noiembrie, protestatarii din Cluj i-au evacuat pe evrei din campus și din cămine și au devastat redacția ziarului sionist Uj Kelet (Noul Est), dând foc manuscriselor și atacându-i pe redactorii săi și pe alți jurnaliști. În timpul confruntărilor, un student evreu a fost omorât, iar alți patru au fost grav răniți. A doua zi, studenții din Cluj au întrerupt un spectacol de operă strigând ,,Jos jidanii!”, iar violenta s-a răspândit în satele învecinate. La Iași, magazinele evreiești au fost închise pe 6 decembrie din pricina unui protest antisemit la care au participat 400 de studenți și care s-a încheiat cu spargerea ferestrelor redacțiilor a două publicații și cu câțiva studenți răniți. Trei zile mai târziu, studenți din Iași s-au deplasat la Brașov și Oradea Mare, unde au încercat să-i agite pe localnici împotriva evreilor. În următoarea lună, violența antisemită a cuprins toată țara. La Bârlad, studenții au distrus o cafenea evreiască, la Huși, un copil evreu a fost înjunghiat și lăsat fără cunoștință, au fost sparte ferestrele caselor evreiești și ale sinagogilor, un grup de studenți a inițiat ciocniri violente cu politia la Cernăuți, iar la Galați s-au înregistrat jafuri la magazinele evreiești și lupte de stradă între grupuri de evrei și studenți antisemiți după ce aproximativ 200 de studenți majoritatea din Iași s-au strâns în fața Teatrului Central, unde se juca o piesă în idiș, și i-au așteptat pe tinerii evrei să iasă.

La București, ziarul Cuvântul studențesc (1923-1940) anunța ca o grupare de 150 de evrei înarmați cu bete, mănuși de box și pistoale a atacat între 25 și 30 de studenți români în sala de curs, în ianuarie 1923. Ziarul mai scria că bande de evrei au atacat și au ,,torturat” opt studenți printre care și o femeie atunci când aceștia au intrat în mahalaua Văcărești, predominant evreiască, pentru a vinde exemplare din Cuvântul studențesc. Când au intervenit polițiștii, evreii i-ar fi atacat și pe aceștia. Nici una dintre aceste relatări nu se găsește în surse non fasciste. De fapt, în acea lună au fost arestați câțiva studenți pentru acte de violentă săvârșite în Văcărești, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra credibilității relatărilor ultranaționaliste privind violentele comise de evrei împotriva românilor. Acest mod de a înscena atacuri evreiești împotriva creștinilor era la ordinea zilei în paginile presei de dreapta din acea vreme.

In august 1925, un ziar important cu simpatii naționaliste relata că ,,grupuri de evrei au agresat tineri creștini surprinși pe stradă singuri sau câte doi.” Evreii ar fi bruscat câțiva angajați de la taxe și impozite la Chișinău și studenți români în Hațeg, iar un profesor român ar fi fost atacat de elevii săi evrei. La Piatra Neamț, presa de dreapta a scris că evreii au bătut niște elevi care aruncaseră cu o piatră în fereastra sinagogii în timpul unei slujbe. Potrivit rapoartelor politiei și ale universității, de obicei studenții români erau cei care-i atacau pe evrei.

În timpul semestrului din primăvara anului 1923 studenții ultranaționaliști din București întrerupeau adesea orele de curs și de laborator și cereau ca toată lumea să părăsească încăperea. Dacă oamenii refuzau, intrușii țipau, cântau, loveau în uși făcând imposibilă continuarea cursului. Uneori îi atacau pe studenții evrei pe când aceștia părăseau sălile. Ultranaționaliștii obligau toate persoanele pe care le bănuiau că ar fi evrei să arate buletinul pe acesta era menționată etnia. Politia îi aresta pe liderii studențești și le confisca exemplare din ziarul lor, dar degeaba. La sfârșitul lui februarie 1923, părți ale orașului erau blocate, iar barierele încă stăteau în picioare, în aprilie, în campus au fost aduși jandarmi, iar în decembrie aceștia au fost înlocuiți de armată. Deși trebuiau să tină sub control agitațiile provocate de studenți, multi dintre soldați admirau ultranaționalistul lor și doi ofițeri au fost arestați în februarie 1923 pentru că participaseră la o manifestație. În mai, senatele universităților din București, Cluj și Iași au început să-i exmatriculeze pe studenții cunoscuți ca fiind scandalagii, iar la intrarea în clădire se cereau buletinele ca modalitate de a-i trece pe o listă neagră pe studenții problemă. Spre sfârșitul lunii, români din București au atacat studenți bulgari în cantina Facultății de Medicină.

Problemele au reapărut în toamnă, după reînceperea cursurilor, studenții evrei plângându-se că erau insultați  zilnic, amenințați și agresați. În 1925, autoritățile au hotărât să-i exmatriculeze imediat pe studenți pentru acte de violentă, dar după aceea i-au primit înapoi cu condiția să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare. Deși răspunsul studenților a fost că asemenea măsuri erau jignitoare și umilitoare, multi au profitat de ocazie. La Cluj, în luna ianuarie a anului 1923 studenții continuau să deranjeze orele și să-i împiedice pe evrei să asiste la cursuri. Greva nu înceta, iar unii studenți au depus declarații la facultate în care spuneau că spiritul de colegialitate și conștiința mea naționala îmi dictează că, atâta timp cit studenții evrei sunt la lucrări, eu nu pot să rămân în laborator. În februarie au atacat din nou redacțiile ziarelor minorităților și i-au amenințat pe polițiștii care încercau să intervină cu pistoale.

In 10 martie câțiva studenți au fost arestați pentru că umblau pe străzi strigând remarci jignitoare și agresându-i pe evrei. În aprilie, studenți mediciniști evrei au fost atacați din nou în afara sălii de curs, iar în cadrul unei întâlniri la care au participat 346 de studenți s-a votat continuarea boicotării. În mai, facultatea a început să tină cursurilor liste de prezentă, care erau predate la decanat în fiecare zi. Uneori nu se prezenta la ore nici un student, iar majoritatea numelor celor care asistau la cursuri erau vădit evreiești. Studenții antisemiți deveneau tot mai impertinenți, iar mai târziu în luna aceea au fost trase câteva focuri de armă înspre locuința rectorului. În 1924, 46 studenți au dărâmat ușa de la biroul rectorului pentru a-l ataca pe prefectul politiei, Ovidiu Gritta, care se ascundea acolo. În același timp, ei îi strigau rectorului să aibă grijă și să nu stea în dreptul ușii pentru a nu fi rănit. Din februarie 1925, 40 de jandarmi stăteau permanent în campus, având ordine stricte de a aresta pe oricine tulbura liniștea.

La Iași, situația era similară, poate chiar mai violentă. Aici, cei mai răi agitatori erau studenții de la Drept, care întrerupeau orele Facultății de Medicină. Autoritățile au suspendat cursurile în martie 1923, dar de îndată ce orele au fost reluate problemele au continuat. Adesea, demonstrațiile și adunările studențești se încheiau cu marșuri ale participanților pe străzi, cantând imnuri naționaliste. Când politia încerca să-i oprească pe studenți din cântat, aceștia ripostau aruncând cu oțet și ouă stricate. La 5 decembrie 1923, studenții evrei din Iași au anunțat că nu pot participa la ore pentru că intrările în clădiri erau păzite de studenți înarmați. Alți 44 de studenți evrei i-au scris rectorului că în 11 și 12 decembrie 1923 au fost atacați în timpul orei lui Corneliu Sumuleanu. Acesta era un membru de frunte al LANC și aparent s-a făcut că nu vede atunci când studenții români au început să-i bată cu bâtele pe evrei. Evreii au fugit afară ca să-l aștepte pe rector, dar, din cauza frigului, au fost nevoiți să se întoarcă înăuntru după pălării și haine. Românii îi așteptau și i-au atacat cu bare de metal. De data aceasta studenții de la Medicină erau cei care întrerupeau cursurile Facultății de Drept. În acea lună, la Iași au fost introduse listele de prezentă, iar campusul a fost ocupat de armata română.

Marele congres studențesc de la Oradea Mare (1927)

Până la 1 decembrie, în cadrul politiei se trimiteau circulare de avertizare în legătură cu broșurile antisemite răspândite prin trenuri pentru a agita populația. Trei zile mai tânărul jurnalist Mircea Eliade (1907-1986) a apărat în paginile Cuvântului studențesc “idealismul adorabil” al studenților agitatori interpretând turbulentele ca fiind durerile tot mai mari ale unei autentice renașteri a religiozității”. Atacurile împotriva evreilor au început în aceeași zi. Pentru congres, studenții au beneficiat de gratuitate la călătoria cu trenul, iar unii dintre ei au avut cazare la hotel, dar cetățenii din Oradea inclusiv evreii au fost rugați să-i cazeze pe restul studenților în casele lor. Studenții au profitat de călătoria lor prin țara ca să vandalizeze gările și să-i viziteze pe simpatizanții din orașele de pe drum.

Aproximativ 6.000 de studenți au venit la Oradea Mare pentru congres, care s-a ținut într-o sală cu o capacitate de 1.500 de locuri. În prima zi, multi studenți au participat la discuțiile despre numerus clausus, dar din ce în ce mai putini studenți au rămas și la discuțiile privind detaliile minore. Restul, conform Legației Americane la București „alergau pe străzi țipând, purtând niște bețe lungi pe care le furaseră din piață, cu buzunarele pline de pietre pe care le-au luat de pe malul unui râu din oraș și cu jandarmii după ei peste tot”. Potrivit relatării Legației, majoritatea magazinelor erau închise, iar pe străzi nu se aflau alți oameni în afara studenților rebeli, care au furat, au distrus patru sinagogi, i-au atacat pe evrei pe stradă și în trenuri. Mai târziu, politia a raportat că studenții ,,au distrus toate vitrinele și firmele spărgând obloanele și distrugând magazinele, până la cel mai elementar obiect uzual.” Un evreu a povestit cum a fost bătut de studenți, pe care i-a urmărit apoi până în sinagogă, unde i-a implorat să nu mai distrugă obiectele sacre. „Acestia (studenții), dezlănţuiţi spărgeau și distrugeau tot ce întâlneau”, povestea el. ,,Au luat cu ei obiectele de cult și, îmbrăcați cu pelerinele de rugăciune, au început în curte un dans sălbatic.  Un alt evreu a apărat sulurile Torei cu o sabie în mână.

După congres, câțiva studenți au plecat la Cluj și în alte orașe din apropiere, unde au continuat protestele alte câteva zile. La Cluj au fost distruse în jur de 40 de case evreiești, o fabrică de țevi și o sinagogă. Au fost atacați doar un evreu și un subcomisar de politie. Studenții care călătoreau spre București coborau din tren când acesta se oprea în diverse gări de pe drum și distrugeau bunuri sau îi atacau pe cei pe care-i identificau ca evrei. Când au ajuns la București, aproximativ 400 de studenți au fost arestați la coborârea din tren. Luați la întrebări, studenții dădeau vina pe guvern pentru turbulentele create. Au protestat împotriva exmatriculării a 380 de colegi care nu fuseseră acuzați în mod oficial de nici o infracțiune. In timpul procesului a doi studenți Gherghel și Diaconescu, președintele UNSCR, Lorin Popescu, a depus mărturie cum că șeful politiei din Oradea Mare îi avertizase că aveau să fie provocați de comuniști și că zece mii de muncitori fuseseră mobilizați pentru a-i ataca pe studenți. Mai mult, relata Popescu primul protest studențesc s-a desfășurat în liniște deplină, dar apoi măcelarii Friedman și Gutman i-au bătut pe studenții Gherghel și Diaconescu. Din cauza numărului mare de soldați, studenții au fost împiedicați să răspundă la aceste provocări. Mai târziu, în 1928, Popescu a organizat o grevă studențească generală pentru a protesta împotriva tratamentului la care au fost supuși atunci când au încăput pe mâinile politiei, iar în luna mai a acelui an rectorul Universității din București a făcut o încercare nereușită de a dizolva UNSCR-ul. Pentru majoritatea studenților, cel mai mult a contat faptul că aceste acte de violentă le-au schimbat în mod semnificativ viata de zi cu zi.

Profilul studentului-ultras din anii ’20

Pentru a înțelege de ce studenții s-au mobilizat atât de ușor în jurul cauzei ultranaționaliste, e important să se tină cont de mediul social și intelectual din universitățile românești. În anii 1920, multi dintre studenții înmatriculați la universitățile românești erau primii din familiile lor care urmau studii superioare. Profesorii se plângeau că tinerii nu erau deloc pregătiți pentru educația universitară, afirmând că „nu aveau nici cele mai elementare și fundamentale noțiuni” de biologie sau din studiul clasicilor. Doar 10% dintre studenții care s-au înscris la universitate în perioada 1929-1938 au obținut diploma de absolvire. În fata unui mediu academic în care nu erau pregătiți să reușească, a unor condiții de trai precare, a cursurilor supraaglomerate și a șanselor slabe la o carieră de succes după absolvire în lipsa relațiilor potrivite, studenții aveau nevoie de un debușeu pentru frustrările lor. Studenții, predominant de sex masculin, care beneficiau de gratuitate la transportul cu trenul și astfel își permiteau să călătorească pe bani putini la congresele studențești, având o brumă de educație, care le era suficientă pentru a se lăsa convinși de politicile profesorilor ultranaționaliști precum A.C. Cuza au găsit acel debușeu în violenta antisemită.

Studenții ultranaționaliști au continuat, cu întreruperi protestele până la instaurarea dictaturii regale în 1938.

De obicei, violenta studențească se desfășura în grup, iar în cele mai multe descrieri ale acestor agresiuni se menționează cum între 40 și 100 de studenți români atacau o mână de evrei. Cel mai adesea, victimele îi puteau identifica doar pe lideri majoritatea atacatorilor rămânând anonimi. Uneori, agresorii nici măcar nu erau studenți sau nu mâncau la cantinele unde aveau loc atacurile. Dimensiunea grupurilor sugerează faptul că răufăcătorii se adunau dacă și când voiau și că acestea nu erau bande organizate ierarhic, cu legături strânse între membri, sau trupe paramilitare. Nu erau organizate nici de veterani din Primul Război Mondial, obișnuiți cu violenta, asa cum se întâmpla în cazul violentei paramilitare din Europa la acea vreme Cu toate acestea, studenții aveau o conducere bine definită, adesea actele de violentă erau premeditate, iar țintele erau alese pentru cât mai multă vizibilitate. După cum sugerează cântecele strigătele și actele de huliganism din timpul demonstrațiilor antisemite adunările studențești erau distractive. In timpul unui protest din 1927, studenții au purtat pe străzi un cazan cu mâncare pe care scria: ,,Gustați, ca să vă convingeți cit de prost suntem hrăniți.”

Două exemple de la mijlocul anilor 1930 vin să ilustreze atmosfera convivială, mai puțin sobră din cadrul adunărilor studențești. După ce s-a tras în studenți în timpul demonstrațiilor din 25 ianuarie 1933, liderii acestora i-au trimis o telegramă lui Teodor Mociulschi, care era liderul Asociației Studenților Creștini din Iași, cerindu-i să organizeze un protest în acel weekend. Drept răspuns, duminică, studenți din Iași au asistat la slujbă, după care Mociulschi a ținut un discurs, iar mulțimea a pornit într-un marș de protest pașnic, apoi a cotit brusc spre o veche clădire în renovare, deținută de o familie evreiască de vază. Studenții au început să dărâme zidurile, iar când un profesor pe nume Eugen Pavlescu a ajuns la fata locului, aceștia l-au apostrofat și au refuzat să prezinte buletinele. Polițiștii aflați la fata locului au refuzat să intervină chiar și atunci când studenții au început să arunce cu cărămizi în ei. În cele din urmă, Pavlescu însuși a intrat în mijlocul mulțimii, iar studenții și-au schimbat atitudinea imediat, strigând ,,Trăiască profesorul!” și jurându-i că nu ei au fost cei care au aruncat cu cărămizi.

Se pare că pentru acești studenți actele lor de vandalism erau un fel de glumă, polițiștii erau niște jucării inofensive, iar profesorii lor, oameni care, în funcție de toanele studenților, le puteau fi prieteni sau dușmani. Într-o altă duminică seară din anul 1935 grupuri de studenți hoinăreau prin parcul Cișmigiu din centrul Bucureștiului, unde îi opreau pe trecători, cerându-le să le arate buletinele. Dacă dintre aceștia cineva se dovedea a fi evreu, acea persoană era imediat agresată. Apoi, grupurile de studenți au devenit mai numeroase și s-au extins pe bulevardele din apropiere continuând să-i hârțuiască pe evreii care treceau pe-acolo, până când au început să se îngrijoreze în legătură cu eventualele represalii ale politiei și s-au întors în parc. Strângându-se deja vreo mie de studenți, mulțimea a început să strige “Jos jidanii!” și să se îndrepte spre căminul studenților mediciniști aflat la două străzi distantă. Balcoanele căminului erau pline de studenți, iar cineva a ținut un discurs despre cât de sfântă și dreaptă era cauza lor. Când s-au plictisit, studenții s-au întors în stradă, unde au început să ceară actele de identitate ale celor din autobuze și să spargă vitrinele magazinelor. Polițiștii și jandarmii au intervenit atunci când studenții au ajuns în zona comercială evreiască de pe strada Lipscani. Au tras câteva focuri de armă și i-au lovit pe studenți cu paturile puștilor, asa că scandalagiii s-au împrăștiat și au plecat acasă.

După aceea, Centrul Studențesc București (CSB) i-a trimis o scrisoare ministrului de Interne în care menționa că a demarat o anchetă proprie pe marginea evenimentelor și că “am descoperit că agenții provocatori ai acestui incident fac parte din tineretul Partidului Național Liberal, iar unii dintre ei sunt agenți ai Siguranței. Am surprins chiar sergenți de politie și comisari care amestecați printre manifestanți, strigau, arătând cu degetul: Loviți, că e jidan!” Studenții nu păreau să aibă niște obiective bine stabilite, iar locurile în care se adunau erau cele în care își petreceau timpul liber în mod obișnuit. Discursurile erau vagi și ținute ad-hoc. Agresorii atacau orice evreu, nu anumiți dușmani ai mișcării studențești. Solicitarea actelor de identitate e o activitate specifică politiei, iar atunci când făceau singuri dreptate, studenții imitau procedurile unor autorități legitime, dar păreau să trateze chestiunea mai degrabă ca pe un joc decât ca pe o încercare serioasă de a-i îndepărta pe evreii dintr-o zonă. Când întâmpinau rezistentă armată, dădeau înapoi foarte repede. Atunci când li se cerea să dea socoteală, făceau afirmații absurde, cum că întregul incident a fost pus la cale de liberali și de politia secretă.

Comparând squadristi din Italia cu Sturmtruppen din Germania, Sven Reichardt observa că violenta era mai bine înrădăcinată în cultura fascistă italiană decât în nazismul german, pentru că violenta fascistă n-a avut o opoziție prea fermă în Italia. Același model e valabil și pentru România unde violenta studențească era anarhică, și nu o luptă pe viată și pe moarte. Huliganismul și violenta erau chestiuni serioase pentru evrei, pentru universități și forțele de ordine, dar pentru studenții ultranaționaliști acestea reprezentau o distracție, o modalitate de a face parte dintr-un grup și de a reitera faptul că străzile tării și spatiile publice erau controlate de studenții români, nu de evrei sau de politie.

Relatări biografice de la sfârșitul secolului XX ale activiștilor care s-au alăturat mișcărilor sociale teroriste sau puternic marginalizate arată că adesea deciziile lor erau influențate de situații în care ei sau prietenii lor se implicau în acte de violentă ca rezultat al politicilor mișcării. Violenta creează diferende, stabilind granițe între victime și agresori, forțându-i pe spectatori să susțină, chiar și pasiv, pentru una dintre părți. Spre deosebire de grupurile ultranaționaliste inițiale, în cazul cărora organizarea precedase acțiunea violentă, în universitățile românești de la începutul anilor 1920 violenta era un element de bază al politicii ultranaționaliste. Studenții se organizau în comunități violente temporare ca răspuns la amenințări reale sau imaginare și se foloseau de aceste comunități pentru a-și manifesta nemulțumirea fată de o gamă largă de probleme sociale, nu doar fată de antisemitism, iar aceste comunități temporare au devenit permanente atunci când membrii lor s-au organizat în asociații formale. Având la bază aceste comunități violente, grupurile studențești ultranaționaliste au instituționalizat violenta treptat. Adesea, universitățile erau fie închise, fie ocupate de jandarmi și soldați, căminele și cantinele erau evacuate și închise, iar studenții erau insultați și atacați aproape zilnic. Astfel de evenimente trebuie să fi făcut mișcarea studențească ultranaționalistă dificil de ignorat. Să fii dat afară din cămin sau să participi la congrese precum cel din Oradea Mare au fost, cel mai probabil, momente definitorii în viata multor studenți, făcându-i fie să respingă violent antisemitismul, fie să i se alăture și să devină ei înșiși ultranaționaliști.

Nota Moise. Desigur, nu toți românii au fost prinși în aceste frământări. Scena politică a continuat să fie dominată de liberali și de țărăniști, care au atras totuși opțiunile majorității alegătorilor (chiar dacă nu aveau drept de vot femeile, magistrații și militarii. ah! și condamnații). Totuși, statistica autorului acestei cărți arată că în 1938, la apogeul său, Mișcarea Legionară adunase cel mai mare număr de membri din Europa, raportat la totalul populației. Într-un sens, a prins așadar chiar mai mult decât fascismul italian sau decât nazismul german. Departe de a fi o lucrare pro sau contra legionară (se încheie cu modul tragic în care omul nou creat de Zelea Codreanu sfârșește, în închisorile comuniste) cartea este, în fond, o istorie a urii, a exacerbării unor sentimente naționaliste, creștine, poate firești. Totul pe fondul ignoranței și al unei lipse de educație cronice a populației, al sărăciei, dar și al generalizării corupției. Bineînțeles, și al unui foarte complicat moment istoric internațional ce a culminat cu Al Doilea Război Mondial. Și pe care puțini l-au înțeles.

Related posts

Leave a Comment