Nici nu mai are sens sa iti spun te iubesc

9678

Descatusez angoasele ploii pe o piesa Nightwish, simtind plumbul sacadat al infernului cum imi tulbura gandirea. Necroza a simturilor, in sangeriul toamnei de sfarsit de era. Durere inabusita de ceata, atunci cand e razboi, intre tenebrele formelor-gand aruncate in disperare de Cel Ud, Rece, in mantia cilindrica interioara de lumina a renasterii. Sunet sacadat de ploaie, plumb in tamplele devenite alb-murdar peste noapte.

Forme hilare care se alatura grotesc intr-in peisaj al hotiei simturilor, in care oglinda de pe perete rade ironic in fata naivitatii unei transhumante scrise in ADN-ul nostru recent.

E noapte si e frig, cautand ceva care ca-mi aminteasca de iubire. Tremur nesabuit, de frig sau frica, razand in sinea mea de panica mintii, singura in fata oglinzii. Eu am trecut de mult dincolo, asistand ca si spectator fidel la psihodrama simturilor mele dezlantuite. Astept razand in pumni ca sarabanda vegetativa sa se dezlantuie, pentru a domina, poseda, inainte de a dispare.

Ploaia slabeste, iluzia puterii dispare, iar ninsoarea acopera cu o mantie alba, suflete, dureri, alchimizand totul in jur. E sfarsit de drum al iluziei si inceputul veseliei. Departe, pe cer apare Luceafarul, semn al transcendendentei.

Ma trezesc brusc din vis si te iau in brate, te sarut direct in suflet. Tu imi raspunzi infiorata, iar trupurile noastre ard in lumina lunii reflectata de zapada de afara.

Ninge, iar noi am devenit infinit, oglinda Creatiei autentice, materializarea Tineretii fara Batranete si a Vietii fara de moarte.

Nici nu mai are sens sa iti spun te iubesc. Pare banal, iubirea mea.

 

Related posts