Mein Vietnam(II)

Văd cum pun corpului întins o nouă perfuzie, a câta oare ?

Senzaţiile se amestecă într-un mod straniu; Universul întreg pare o uriaşă expiraţie  care mă absoarbe într-un vortex de energie uriaş. Simt intuitiv că poate e ultima mea expiraţie. Număr de la 47 la 0, derulând prin faţa conştiinţei Cronologia.

Inspir lung si expir, auzind impacientarea medicilor, care încercau să previn stopul respirator letal. Îmi smulg perfuzia, ştiind că nu am încheiat treburile pe aici. E o uriaşă greşală de diagnostic. Ei încercau să îmi salveze trupul, pe cand eu începusem deja să îmi caut sufletul…

Aud o voce pe care poate am iubit-o cândva, în trecut, prezent sau viitor : Stop şi de la capăt !

Aşa cum respiraţia este esenţială pentru corpul fizic – dacă încetăm să mai respirăm, corpul moare –, iubirea reprezintă respiraţia interioară a sufletului. Acesta trăieşte prin iubire.

Am învăţat că nemurirea e atât de aproape. TAO-istii aveau dreptate. Iubirea e singura care rezistă simultan Vieţii şi Morţii deopotrivă. Deoarece le înglobează.

Lumile se intersecteaza des. Poate că nici eu nu ştiu exact unde mă găsesc, simt culori care îmi spală sufletul de trecut. Undeva, există evident Muntele de ametist, dar instinctiv ştiu că acolo nu voi putea suporta să simt totul pe viu. Din nou.

Albastrul ochilor din faţa mea pare pământean. Trebuia să o întâlnesc din nou ca să se respecte Visul. Maktub, îmi transmite îngeraşul. Zâmbesc la gândul că mi s-a oferit o a doua şansă.

Să le povesteşti tot – îmi spune. Vei scrie prin tot ce ai trecut, fără să înfrumuseţezi nimic. Apoi, fiindcă începi cunoscând esenţa Vieţii, o vei experimenta in toate formele sale.

Caut în Vis pe cea care mi-a vorbit. Capul îmi cade greu, iar intuiţia îmi spune că trebuie să am răbdare. Voi avea, atâta timp cât ştiu că antinomia morţii e iubirea.

 

va urma

 

Related posts

Leave a Comment