Iubire sau disparitie

1240004_555889777799751_828390729_nSinguratatea azi m-a prins in plasa… am simtit dureri pe care nu pot sa le-ndur, dezolare, tristete, angoasa, dezamagire, asemeni unui suflet gol nebun de dor, care credeam ca am pereche sau cel putin un inger pazitor. Pot sa afirm cu certitudine ca un om singur cu siguranta nu vrea sa fie singur. Despre singuratate s-a scris si o sa se mai scrie, e un punct central al existentei noastre, este o stare care nu ne va parasi niciodata, cu voie sau fara voie am fost cu totii incercati de acest sentiment. Singuratatea incepe chiar de la nastere, cand deodata primim un impuls mare de viata si ne catapulteaza intr-o lume rece, aproape asurzitoare, cu sunete ascutite, fara nici un sprijin, atunci incepe plansul, atunci incepe singuratatea reala si profunda si ne insoseste pana la moarte. Adesea se revarsa si cand ne gandim la moarte: avem o mare frica ca o sa plecam intr-un alt spatiu, o alta lume si o sa fim singuri…ne sperie frica de necunoscut. Poate singuratatea este o sursa de disperare, din perspectiva mea sentimentul singuratatii poate fi comparat cu urletul unui lup in pustiu… singuratatea e mai apasatoare decat o boala.
Sunt multe persoane care undeva in mintea lor isi doresc sa fie singure, fie pentru ca au pus pe primul plan realizarile profesionale, fie pentru ca au obosit sa-si caute jumatatea alaturi de care sa invinga singuratatea, dar in acelasi timp se plang ca nu au pe nimeni. Cati dintre noi nu am stat intr-o casa plina de oameni si ne simteam singuri…daca stam sa ne gandim e o fraza simpla care ascunde multe. In clipele de singuratate uiti si cine esti, nu poate nimeni sa te ajute, cu tine insati doar vorbesti.
Omul nu este niciodata liber de bagajul lui personal, de lentilele prin prisma carora el este determinat sa vada lumea intr-o anumita lumina, cu un puternic accent personal. Aceasta bogatie, este rezultatul a ceea ce el a fost intotdeauna: personalitate, atitudini, ganduri, emotii, fantezii, asteptari si orice altceva ar putea fi inclus. Orice se intampla suntem singuri, dar respectul de sine ne duce sa fim insotiti de cel putin noi insine si implica domesticirea singuratatii, care ne apartine pentru totdeauna. Inca din copilarie, cei mici vor incerca sa obtina toate costurile de aprobare a altora, dar treptat isi vor pierde increderea in ei insisi, iar drama acestei mari pierderi este singuratatea. Incet dispare impresia ca aceasta lume este una a posibilitatilor, a unor bogatii infinite, a sperantelor si a increderii fara margini. In aceeasi situatie sunt si adultii care se inchina la voia altora, fara ca vreodata sa aiba curajul sa-si exprime dorinta lor, tocmai pentru a avea confirmarea ca sunt asemeni celor din jur. Vor fi intr-o cursa continua de angajamente la anumite activitati doar pentru a avea un minim sentiment ca “sunt parte a ceva”, se lasa in grija altora, pentru a castiga respectul si increderea altora. Dar de ce? Dupa ce criteriu?… Da, în ciuda transformării intr-un carusel involburat, singuratatea nu se va schimba, nu va scadea, în schimb creşte inexorabil, deoarece pare că reduce fisura dintre noi şi ceilalţi, dar că va creşte între noi şi noi înşine. Presati de aceste nemultumiri ascunse, acceptam in secret singuratatea… organismul va deveni din ce in ce mai sarac, torturat si pierdut. Fiecare boala, ofera o oportunitate pentru constientizare si schimbare, dar este greu sa fim capabili sa intelegem mesajul real in favoarea unei conditii persistente care in cele din urma ne va ucide.
Oamenii cauta pe cineva care poate sa-i inteleaga, sa-i accepte asa cum sunt, fara sa le corecteze conditia de baza, dar care sa tina cont de propriile alegeri dupa care vor sa-si traiasca viata, sa detina mai mult bun simt si sa tolereze acest sentiment profund. Aceasta este o conditie care ma duce cu gandul la frumosul basm “Frumoasa si Bestia”, acestia intruchipeaza perfect domesticirea reciproca, de a se cunoaste, de a se obisnui unul cu celalalt, sa aiba incredere si respect reciproc. In special, fata invata sa mearga dincolo de aspectul fizic si sa se apropie mai mult de bestie tocmai pentru a dezvolta ceva frumos, care merge dincolo de monstruozitati umane si animale. Si de aceea exista o domesticire adevarata, deoarece creeaza o legatura profunda de intelegere, sentimente si empatie cu altii si cu sine. Datorita acestei acceptari neconditionate, vraja este dizolvata, iar Bestia isi gaseste vechea sa forma umana si se reinnoieste, la fel se intampla si in cazul nostru atunci cand ceilalti ne accepta asa cum suntem, parca incepem sa traim o alta viata, o viata care sa ne faca sa ne simtim cu adevarat impliniti. Cine stie daca noi vom gasi vreodata vocea sa strigam toata suferinta si durerea prin care trecem sau vom regasi o constiinta reinnoita. Numai atunci singuratatea va fi domesticita cand vom avea un partener de viata. Numai atunci va fi constientizata si viata traita pe deplin. Si poate asa, atunci moartea nu va fi perceputa ca un teribil monstru ci ca o posibilitate umana. Nu este un colac de salvare, ci un punct de trecere.
La urma urmei, stiti cum este, poti sa fii inconjurat de mii de oameni, sa fii in centrul milioanelor de persoane, insa tot singur(a) sa te simti, deci…intr-un zbor cazut, orbiti de iubire, credem ca avem totul si de fapt am pierdut.