HIV/SIDA, o tragedie nationala ascunsa ?

Cum să vorbeşti despre o tragedie care se întâmplă acum, lângă noi? Ce cuvinte să foloseşti pentru a fi auzit şi crezut? Ce ton şi ce atitudine să ai faţă de semenii tăi care par să-şi continue netulburaţi vieţile, ca zebrele care pasc liniştite în apropierea braconierilor? Dar faţă de cei a căror menire ar trebui să fie să apere zebrele?

Un ministru declară că a aflat cu surprindere că valoarea tratamentului anual al bolnavilor de SIDA din România este echivalentul mai multor festivaluri de teatru[i]. Afirmă că nu înţelege de ce se cheltuie atât de mulţi bani pentru tratarea acestei boli. Răspunsul era simplu – pentru că sunt foarte mulţi bolnavi. Întrebarea următoare (pe care nimeni nu a mai ridicat-o) este de ce sunt atât de mulţi bolnavi? Şi cine are responsabilitatea să facă în aşa fel încât numărul noilor îmbolnăviri să scadă de la an la an, în loc să crească? Ministrul în cauză a fost forţat să demisioneze – imaginea guvernului său nu putea fi pusă în pericol de chestiuni atât de jenante ca SIDA, dovadă că cei care se ating de chestiunile fierbinţi ale societăţii trebuie să aibă grijă să nu se ardă ei înşişi.

Mai recent, un alt ministru[ii] a atins o altă tragedie naţională – exodul de oameni de vârstă tânără care pleacă să muncească peste graniţele ţării, lăsându-şi în urmă familiile. Le style est l’homme même, spun francezii şi prin asta ei înţeleg că felul în care un om se prezintă celorlalţi spune ceva despre caracterul omului respectiv. Sau poate că ministrul în cauză este de acord cu Flannery O’Connor, scriitoarea americană creştină care spunea, referindu-se la cărţile şi publicul ei „pentru cei tari de ureche, trebuie să ţipi, iar pentru cei aproape orbi, desenezi figuri mari şi înspăimântătoare”. Declaraţia ministrului a fost extrem de puternică şi a asurzit timp de câteva zile spaţiul public. După ce şi el a fost „ars”, au rămas fără răspuns întrebările – de ce atât de mulţi români pleacă să-şi caute o viaţă în afara ţării şi cine este responsabil pentru această hemoragie cronicizată? Cum putem alina soarta familiilor destrămate şi ce am putea face pentru copiii lăsaţi în urmă, singuri, fără unul sau ambii părinţi?
Dacă cineva ar arunca în aer barajul unui lac de acumulare, oamenii peste care s-ar revărsa puhoaiele de apă se vor uita înspre cer deznădăjduiţi. Ei nu ştiu că cineva este responsabil pentru suferinţa lor. Epidemia de HIV cu care România se confruntă de câţiva ani de zile este un dezastru cauzat de aruncarea în aer a barajelor clădite prin munca de ani de zile a specialiştilor şi voluntarilor români. Nicio instituţie publică nu şi-a asumat responsabilitatea pentru tragedia îmbolnăvirilor în masă. Nici Ministerul Sănătăţii. Nici Agenţia Naţională Antidrog. Nici Institutul de Boli Infecţioase ”Prof. Dr. Matei Balş”.

Nedorind să mă ard, las cifrele să vorbească în locul meu. În 2007 erau raportaţi[1] 4 consumatori de droguri infectaţi cu HIV. În 2008, 3 (trei). În 2009, 7. În 2010, 14. Poate că nu era mult, dar specialiştii români din organizaţiile nonguvernamentale care cunoşteau fenomenul erau deja alarmaţi. ”Debutul unei epidemii de HIV în România” titra săptămânalul Time care, citând experţi în domeniu, avertiza: ”în absenţa alocării fondurilor necesare programelor de prevenire, problema infectării cu HIV în România poate deveni foarte repede foarte serioasă”. Şi a devenit. În 2011 sunt raportate 129 de cazuri noi de infectare cu HIV printre consumatorii de droguri. În anul următor, acest număr deja fusese atins la sfârşitul lunii iunie. Citez din raportul Agenţiei Naţionale Antidrog privind situaţia drogurilor, 2014[1]: ”În anul 2013, din cele 809 persoane consumatoare de droguri injectabile care au declarat că au fost testate HIV în cadrul unităţilor medicale de profil, s-au înregistrat 398 cazuri (49,2%) de CDI (consumatori de droguri injectabile) seropozitivi, ceea ce reprezintă o dublare a acestui tip de prevalenţă faţă de anul anterior. Se reconfirmă tendinţa înregistrată în perioada 2009-2012, observându-se o creştere alarmantă a cazurilor HIV în rândul CDI.” În prezent, în România trăiesc aproape 9000 de persoane infectate cu HIV, iar costul tratamentului pentru o persoană, pe durata unui an este de aproape 30 000 de lei.
Putem vorbi despre subiectele fierbinţi ale acestei ţări? Ce cuvinte am putea folosi, ce ton ar trebui să găsim? Prea slab şi rămâne neauzit, prea puternic şi va declanşa o reacţie de respingere. Şi dacă vom fi auziţi, asta nu înseamnă că vom fi şi crezuţi. Este posibil să nu fiu crezut când voi spune că există mijloace simple, ieftine şi eficiente care să ne permită să întoarcem valul epidemic. Ele au funcţionat înainte de 2010 (când vecina noastră, Ucraina înregistra procente de 70% infectări HIV printre consumatorii de droguri, iar noi raportam procente mai mici de 1%) şi ar putea funcţiona din nou acum. Este posibil să nu fie crezută o colegă psiholog care în 2012 dezvolta cu succes un manual pentru părinţii aflaţi la muncă în străinătate, pentru a-i învăţa cum să menţină contactul la distanţă cu copiii şi cum să relaţioneze cu ei pentru a se asigura că rezultatele şcolare nu scad.
Este posibil ca toţi aceşti miniştri, deputaţi şi înalţi funcţionari guvernamentali, chiar dacă aud, să nu creadă că există oameni care se pricep mai bine decât ei la a răci chestiunile fierbinţi. Să continue să semneze rapoartele cu cifre care înregistrează dezastrul în care ne adâncim, cu nonşalanţa criminală care a inspirat expresia ”banalitatea răului”. Şi atunci, ce ne mai rămâne de făcut nouă, zebrelor?

Sursa: adev.ro/nq6kkd

Related posts