De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat !

Postare de facebook, a Lenutei Neacsu. Din dragoste pentru tigani, consider ca este important sa vedem realitatea, fara sa discriminam ca niste idioti. Articolul se doreste a fi un semnal de egalitate pe care il pun intre toti romanii, indiferent de sex, culoarea pielii, religie sau etnie.

„La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi , sa-mi facă neapărat o coroniţă . Mama a râs ca–ntotdeauna ,, de unde să iei tu premiul întâi ? fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii .Am înţeles de ce : nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro ! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama !ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfărşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi imi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte…
Mama ne dădea în fiecare dimineaţă la toţi patru copiii un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam sa-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ” de Contesa de Segur.Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam.
Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vîrtej în librărie să întreb cît costă cartea!
– E cartonată cartea, măi copilu, n-ai tu bani de ea şi nici faţă , mi-a spus vinzătoarea grăbită.
– Dar cît costă ?”
– Douazecişicinci de lei ”
Douăzecişicinci de lei …Cît o fi însemnînd Doamne cifra asta că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr…mi-am zis eu gînditoare, şi într-o secundă m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă :1leu si 25 bani!
– Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !
A doua zi la fel ! am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie să văd nu cumva îmi ajung banii de carte…
– Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie …nu ai destul !”
A treia zi la fel … nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd dar ştiu că într-o zi vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde fără să clipească apoi mi-a răspuns:
– Dă toţi banii la mine măi fetiţă” I-a luat, şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o!! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă direct în pod.
M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! o auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală …Dar …degeaba striga ea că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată !într-un tîrziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ…
– De unde ai avut banii? m-a întrebat deodată.
– I-am avut eu …
– De unde ? m-a intrebat tăios.
– De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit
– Şi bine măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?
– Ba da
– Ce?
– Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? uite cum a fost …
La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză că ea nu are timp…acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată era că într-o zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat ! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă !
………………………………………………………………………………………
Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi . Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:
– – Nuşa , noi suntem țígani, și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu tată, tot la mătură ai s-ajugi că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …
– – Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem ? nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă???
Am auzit un hohot de ris … rideau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară … mi se spulberase un vis…şi realitatea era atît de crudă ! eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele ,cioarooo., cîrrr, care se tot auzeau in spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi …eu era un rebut! Când treceau pe lăngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă intrebam serios ce-or fi făcind ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era asa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea? ! de ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abea auzit ,, țigani nenorociți” când treceam pe lingă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?
N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” a lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cind furi, cind minţi, cind ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi ! din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .
Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămintesc a fost un țigan sărac, ghebos, care canta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.
Pe scurt: sunt mindră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu pentru viaţa veşnică !



Leave a Comment