Brânduşe c. România – Dreptul la un mediu sănătos. Poluare olfactivă. Persoană deţinută

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA BRÂNDUŞE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 6586/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 aprilie 2009

Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Brânduşe împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din JOSEP CASADEVALL, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 martie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 6586/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Brânduşe („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 31 mai 2007, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi 8 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună de către cameră.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1951. Acesta este în prezent deţinut în Penitenciarul Arad în urma condamnării sale la zece ani de închisoare pentru înşelăciune, pedeapsă stabilită prin hotărârile judecătoreşti din 14 august 2002 şi din 11 noiembrie 2004 ale Curţii de Apel Timişoara.
A. Fapte privind condiţiile de detenţie a reclamantului
1. Versiunea reclamantului
5. În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deţinut la sediul Poliţiei Arad. Acesta trebuia să îşi satisfacă anumite nevoi naturale într-o găleată de plastic, care rămânea apoi în celula pe care o împărţea cu alţi deţinuţi. Nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi, la orele 6 şi respectiv 17. Transferat cel târziu în aprilie 2002 la Penitenciarele Timişoara şi Arad, unde a executat cea mai mare parte din pedeapsă, până în prezent, reclamantul a trebuit să împartă o celulă de aproximativ 38 mp, având 18 paturi şi o singură fereastră, cu alţi douăzeci şi şapte de deţinuţi. Potrivit reclamantului, nu avea niciodată apă caldă în chiuveta din celulă. Ţinuta de penitenciar era o fostă ţinută militară având o vechime de peste douăzeci de ani iar, în Penitenciarul Timişoara, administraţia nu îi punea la dispoziţie nici cearşafuri, nici pătură. În ceea ce priveşte mâncarea, aceasta era de foarte proastă calitate: primea zilnic cartofi fierţi şi ceai fără zahăr, dar niciodată carne.
2. Observaţiile Guvernului
6. Pe durata detenţiei sale la sediul Poliţiei Arad, între 17 ianuarie şi 14 februarie 2002, reclamantul a împărţit o celulă de 6,53 mp, dotată cu patru paturi, împreună cu unul sau mai mulţi deţinuţi (maxim patru persoane într o celulă). Guvernul confirmă, în mare parte, afirmaţiile reclamantului în ceea ce priveşte accesul la toaletele separate de celule, precizând, totuşi, că pe parcursul zilei persoana în cauză putea solicita să fie lăsat la toaletă. Din februarie 2002 şi până în prezent, reclamantul a fost închis alternativ în Penitenciarele Arad şi din Timişoara (acesta a petrecut cea mai mare parte din această perioadă în Penitenciarul Arad, şi anume mare parte a verilor începând din 2003 şi perioada cuprinsă între decembrie 2004 şi martie 2007).
7. În Penitenciarul Arad, acesta a împărţit cu un număr neprecizat de deţinuţi celula nr. 161, care avea o suprafaţă de 15,37 mp şi era dotată cu o fereastră de 1,50 m pe 1,80 m, precum şi cu şase paturi, un dulap, trei noptiere, o masă, un suport TV şi două mici banchete metalice. Aerisirea celulei se făcea prin deschiderea ferestrei. Celula era dotată cu un grup sanitar (toaletă, lavoar, cadă mică), separat de celulă printr-un hol, iar reclamantul avea acces de două ori pe săptămână la duşuri cu apă caldă, situate pe culoar. În prezent, în celula respectivă sunt şase deţinuţi.
8. În Penitenciarul Timişoara, reclamantul a ocupat diferite celule. Guvernul indică faptul că, deoarece baza de date informatice era incompletă, nu dispune de informaţii decât cu privire la celulele în care persoana în cauză a fost deţinută după noiembrie 2004. Din aceste informaţii rezultă că reclamantul dispunea, în general, în aceste celule pe care le împărţea cu alţi deţinuţi, de o suprafaţă locuibilă de aproximativ 1,50 mp până în 2007 şi de aproximativ 6,25 mp ulterior. Mobilierul din camere era similar celui din închisoarea din Arad, de asemenea erau similare şi condiţiile de igienă şi de aerisire din celule. Potrivit comunicării din 4 septembrie 2007 a Penitenciarului Timişoara, care face trimitere la legislaţia în domeniu, reclamantul a beneficiat de o alimentaţie corespunzătoare, precum şi de o oră de plimbare în aer liber, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (două ore după această dată).
B. Fapte privind vechiul depozit de deşeuri care se afla în apropierea Penitenciarului Arad
1. Funcţionarea depozitului de deşeuri şi măsurile luate de autorităţi în acest sens
9. Penitenciarul Arad se află la aproximativ douăzeci de metri de vechiul depozit de deşeuri menajere care, administrat de societatea S., aflată, de asemenea, sub controlul Primăriei Municipiului Arad, funcţionase din 1998 până în 2003, când administraţia locală a ales un alt amplasament, situat în altă parte a oraşului. Rezultă din dosar că depozitul de deşeuri funcţionase fără să aibă autorizaţiile necesare din partea Agenţiei pentru Protecţia Mediului Arad (A.P.M.) şi, respectiv, a sănătăţii publice. De asemenea, închiderea vechiului depozit de deşeuri în 2003 nu a fost urmată de reabilitarea acelei zone şi nici de lucrări de acoperire a zonei cu pământ. Diferite întreprinderi şi numeroase persoane particulare au continuat să depoziteze aici gunoaie şi deşeuri. Potrivit reclamantului, muşte, insecte şi chiar păsări zboară din fostul depozit de deşeuri până în celula sa, ceea ce reprezintă un risc de infecţie, ţinând seama, de asemenea, de faptul că deţinuţii îşi ţin mâncarea în celulă, întrucât în aceasta nu există frigider. De asemenea, potrivit reclamantului, vecinătatea cu vechiul depozit de deşeuri reprezintă o sursă de mirosuri pestilenţiale şi de noxe olfactive.
10. Prin Hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, Primăria Municipiului Arad a adoptat o „strategie privind dezvoltarea şi funcţionarea serviciilor de salubritate”. Luând act de vechimea sistemului de depozitare a deşeurilor în spaţiu deschis şi de riscurile pe care le prezenta pentru populaţie, primăria şi-a stabilit drept obiectiv, printre altele, „dezafectarea” acestui depozit de deşeuri cel târziu în 2004.
11. În conformitate cu Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului şi cu Hotărârea Guvernului nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, au fost întocmite două rapoarte de mediu („bilanţ de mediu nivel I şi II”) în iulie şi septembrie 2003 de către Universitatea din Arad pentru societatea S., care le-a depus la 17 noiembrie 2003 la A.P.M.. Potrivit acesteia din urmă, al doilea raport fusese întocmit în vederea obţinerii autorizării ANPM pentru închiderea depozitului de deşeuri. Rapoartele au subliniat că depozitul de deşeuri „nu avea autorizaţiile necesare” pentru funcţionare şi că amplasamentul depozitului nu respecta distanţa minimă de 1 000 m, prevăzută prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997, dintre depozitul de deşeuri şi imobilele locuite (situate în principal de cealaltă parte şi la o distanţă mai mare de depozitul de deşeuri decât penitenciarul). O altă chestiune neconformă era absenţa oricărei amenajări corespunzătoare, în special a unui sistem de colectare a gazului metan produs ca urmare a fermentării deşeurilor. Depozitul se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 13 ha şi era încă utilizat la momentul respectiv: acesta era plin la 90 % din capacitatea sa, şi anume cu un volum de deşeuri de 350 000 m3. Rapoartele recomandau organizarea depozitului de deşeuri în mod corespunzător pentru evitarea riscului de incendiu şi a emanaţiei de mirosuri neplăcute şi pentru a face să dispară şobolanii şi larvele de muşte. Rezulta din analize ale aerului că valorile regulamentare erau depăşite (indicator amoniac) chiar şi la temperaturi care nu erau ridicate (14o C), că aerul din perimetrul depozitului era „puternic poluat” şi că, în timpul anotimpurilor mai calde, poluarea era încă şi mai ridicată, descompunerea deşeurilor cu emanaţie de amoniac generând un puternic disconfort şi disfuncţii pentru locuitorii din cartierele învecinate sau chiar, în caz de vânt, pentru cei situaţi la o distanţă mai mare. Indiferent de soluţia care urma să fie adoptată de Primăria Municipiului Arad (neutralizarea depozitului in situ sau deplasarea deşeurilor), rapoartele recomandau supravegherea nivelului de poluare.
12. La 26 noiembrie 2003 şi la 24 februarie 2005, A.P.M. a solicitat Primăriei Municipiului Arad să finalizeze cererea de închidere a depozitului de deşeuri prin prezentarea mai multor documente. Având în vedere insuficienţa răspunsului dat de primărie la 18 mai 2005, care se limita la aspectul finanţării, A.P.M. a solicitat din nou completări la 22 august 2006.
13. Între timp, în februarie 2006, Primăria Municipiului Arad a însărcinat societatea S. cu responsabilitatea asupra vechiului depozit de deşeuri al oraşului.
14. La 11 iulie 2006, un incendiu pe care viceprimarul municipiului Arad l-a calificat drept „extrem de puternic” s-a declanşat şi s-a extins pe cea mai mare parte din vechiul depozit de deşeuri până în apropiere de penitenciarul în care reclamantul era închis la acea dată, incendiu favorizat de emanaţiile de gaz metan provenite din straturile profunde de deşeuri. Zeci de pompieri au fost mobilizaţi timp de trei zile pentru a stinge incendiul care a format nori negri deasupra cartierelor învecinate. Prefectura şi Poliţia Arad au dispus efectuarea unor anchete. Potrivit Guvernului, care face trimitere la comunicările din septembrie 2007 ale Penitenciarului Arad şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, reclamantul nu a fost afectat de incendiu, deoarece vântul a suflat în direcţia opusă.
15. Printr-un proces-verbal întocmit la 12 iulie 2006, comisarul D. de la Garda de Mediu (denumită în continuare „GM”) a obligat Primăria Municipiului Arad la plata unei amenzi contravenţionale de 30 000 lei româneşti (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului. („O.U.G. nr. 195/2005”). Pasajul relevant al procesului-verbal era redactat după cum urmează:
„În perimetrul depozitului de deşeuri nu exista niciun dispozitiv sau panou pentru informarea şi avertizarea publicului cu privire la riscurile generate pentru mediu şi pentru sănătatea populaţiei de existenţa acestui depozit de deşeuri, în privinţa căruia lucrările de închidere şi de reconstrucţie ecologică nu au fost realizate până în prezent. Informarea publicului ar fi trebuit făcută de către autorităţile locale anterior, în conformitate cu art. 96 alin. (2) pct. 4 din O.U.G. 195/2005.”
16. La solicitarea A.P.M., Universitatea din Arad a elaborat în iulie 2006 un studiu de fezabilitate pentru închiderea vechiului depozit de deşeuri. Studiul a indicat faptul că Penitenciarul Arad era situat la o distanţă de 18 m la est faţă de depozit şi a subliniat că acesta a continuat să fie utilizat „fără acord prealabil”, cu un volum de deşeuri de 462 000 m3 pe o suprafaţă de 14 ha. Pe baza analizelor efectuate, studiul a indicat faptul că aerul în perimetrul respectiv era poluat – în raport cu normele stabilite în 1987 -, ceea ce genera un „disconfort total” pentru locuitorii din această zonă. Având în vedere gradul de poluare, prin intermediul studiului se recomanda transferarea deşeurilor, pe timpul iernii, în alt amplasament, care să îndeplinească cerinţele Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 şi ale Ordinului nr. 757/2004 („Hotărârea nr. 349/2005” şi „Ordinul nr. 757/2004”) privind depozitarea deşeurilor. Sprijinind această propunere, departamentul tehnic al Primăriei Municipiului Arad a indicat prezenţa unei „foarte mari poluări”, iar primarul a făcut referire, de asemenea, la absenţa autorizaţiilor necesare şi la nerespectarea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997.
17. Prin decizia din 22 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Arad a aprobat studiul menţionat anterior, dar la 31 octombrie 2006, Ministerul Mediului a estimat că volumul deşeurilor era de aproape 1 000 000 m3 şi că închiderea amplasamentului trebuia să respecte procedura prevăzută de Ordinul nr. 757/2004 citat anterior. Mai multe schimburi de scrisori au avut loc în 2007 între Primăria Municipiului Arad şi A.P.M. în vederea obţinerii de către primărie a acordului A.P.M. privind programul de punere în conformitate cu obligaţiile de mediu şi privind lucrările de închidere care trebuiau efectuate, acord necesar potrivit Ordinului nr. 757/2004. Din comunicarea din 26 octombrie 2007 a A.P.M. rezultă că aceasta şi-a dat acordul cu privire la programul citat anterior la 18 octombrie 2007, cel pentru lucrările care trebuiau realizate fiind atunci în curs de examinare. Programul respectiv prevede, printre altele, obligaţia Primăriei Municipiului Arad pentru anii 2008-2009 de a ameliora calitatea aerului în perimetrul vechiului depozit de deşeuri prin intermediul unor lucrări de reabilitare şi de închidere a perimetrului, inclusiv prin acoperirea depozitului cu straturi de pământ şi cu iarbă, precum şi prin crearea unor conducte pentru gazul emanat din depozit. Guvernul nu a furnizat informaţii mai recente referitoare la procedura de autorizare şi la stadiul lucrărilor respective.
18. În comunicarea din 29 octombrie 2007 transmisă de Guvern, directorul Penitenciarului Arad afirma că vechiul depozit de deşeuri fusese „dezafectat” din 2000. Potrivit directorului, pentru acest motiv fusese respinsă acţiunea reclamantului în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 (supra pct. 22-23), iar deţinuţii nu fuseseră afectaţi din cauza proximităţii depozitului, întrucât nu a fost cauzată nicio boală prin faptele invocate. De asemenea, pe baza dosarului medical al persoanei în cauză, un raport medical din august 2007 a indicat faptul că starea de sănătate a reclamantului nu fusese afectată de existenţa depozitului.
2. Demersuri administrative şi judiciare ale reclamantului
19. La 27 aprilie 2004, ca răspuns la o scrisoare adresată de reclamant cu privire la efectele nocive ale vechiului depozit de deşeuri asupra vieţii deţinuţilor, Prefectul judeţului Arad i-a indicat faptul că o societate italiană avea intenţia de a cumpăra acest teren public şi de a-l reabilita. Prefectul a încheiat precizând că speră că acest proiect se va realiza şi dorindu-i reclamantului să depăşească momentele dificile prin care trecea.
20. La 1 iunie 2004, Primăria Municipiului Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului că vechiul depozit fusese închis şi că nu mai era utilizat. Primăria adăuga faptul că societatea S. redactase un raport de mediu şi supraveghea în permanenţă acest depozit. De asemenea, se avea în vedere un program de neutralizare a deşeurilor menajere, pentru care autorităţile doreau să obţină finanţare din partea Uniunii Europene.
21. La 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acţiune întemeiată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate (denumită în continuare „O.U.G. nr. 56/2003”), prin care se plângea în special de condiţiile de igienă de la locul de detenţie din cadrul Poliţiei Arad şi din Penitenciarul Arad, de absenţa unui frigider şi de faptul că, în penitenciarul citat anterior, trebuia să suporte aerul poluat şi mirosurile pestilenţiale emanate de vechiul depozit de deşeuri menajere.

 22. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, considerând că „anumite aspecte invocate de reclamant nu făceau obiectul O.U.G. nr. 56/2003 şi [că] celelalte aspecte privind încălcarea drepturilor sale nu fuseseră dovedite.” »
23. Prin hotărârea din 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat împotriva hotărârii citate anterior de către reclamant, care solicita administraţiei penitenciarului să ia măsuri în vederea dezinfectării şi a neutralizării vechiului depozit de deşeuri. Tribunalul a hotărât că aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei examinări în cadrul O.U.G. nr. 56/2003, indicând, de asemenea, că persoana în cauză putea eventual să sesizeze administraţia locală însărcinată cu curăţenia oraşului şi cu menţinerea nivelului de confort al mediului pentru populaţie.
C. Fapte privind convorbirile telefonice ale reclamantului în penitenciar
24. În scrisoarea din 29 septembrie 2006, reclamantul precizează că un gardian din penitenciar se afla lângă acesta în timpul conversaţiilor telefonice cu persoane din exteriorul penitenciarului şi că trebuia să scrie într-un registru, pentru a transmite administraţiei, numerele de telefon pe care dorea să le apeleze.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNA ŞI INTENAŢIONALA RELEVANTE
A. Dispoziţiile privind infracţiunea de rele tratamente şi răspunderea civilă delictuală
25. Dispoziţiile art. 267 şi 2671 C. pen. privind infracţiunile de „rele tratamente” şi, respectiv, de „tortură” sunt citate în cauza Iambor împotriva României (nr. 64536/01, pct. 130, 24 iunie 2008) şi, respectiv, în cauza Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005]. Dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sunt descrise în hotărârea Iambor (citată anterior, pct. 142).
B. Dispoziţiile privind convorbirile telefonice ale persoanelor private de libertate
26. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G. nr. 56/2003”), publicată şi intrată în vigoare la 27 iunie 2003, prevedea la art. 3 că deţinuţii pot face plângere la judecătorie împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului. Art. 9 prevedea că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate aveau dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice instalate în penitenciare, iar aceste convorbiri telefonice aveau caracter confidenţial. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, care a intrat în vigoare la 20 octombrie 2006 şi conţine dispoziţii similare, prevăzând în acelaşi timp că respectivele convorbiri telefonice ale deţinuţilor se efectuează „sub supraveghere vizuală”.
C. Dispoziţiile interne şi internaţionale relevante în domeniul protecţiei mediului şi, în special, al depozitării şi gestionării deşeurilor
27. Majoritatea dispoziţiilor interne relevante (art. 35 din Constituţia din 1991, Legea nr. 137 /1995 şi Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului care a înlocuit legea citată anterior, precum şi Ordinul Ministrului Mediului nr. 125 din 11 aprilie 1996) sunt prezentate în cauza Tătar împotriva României (nr. 67021/01, 27 ianuarie 2009). Acelaşi lucru este valabil şi pentru dispoziţiile internaţionale relevante (Declaraţia finală a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu de la Stockholm din 16 iunie 1972; Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea din 14 iunie 1992; şi Convenţia internaţională privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu – Convenţia de la Aarhus -, din 25 iunie 1998).
28. Art. 5 din Legea nr. 137/1995 citată anterior prevedea că statul recunoştea tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi garanta accesul la informaţiile privind calitatea mediului, precum şi dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit. Art. 82 din această lege menţiona că încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, iar potrivit art. 86, constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenţei legale.
29. Dispoziţiile privind activităţile de depozitare şi de gestionare a deşeurilor au făcut obiectul mai multor acte normative. Astfel, Ordinele Ministerului Sănătăţii nr. 81/1994 şi nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei prevedeau că depozitarea deşeurilor trebuia să se facă la o distanţă mai mare de 1 000 m faţă de cartierele locuite. De asemenea, atât Ordinele Ministerului Mediului nr. 437 din 17 iulie 1991 şi nr. 125 din 11 aprilie 1996, cât şi Legea nr. 137/1995 citată anterior, în vigoare pe perioada funcţionării depozitului de deşeuri din Arad, prevedeau că o autorizaţie de mediu era obligatorie pentru desfăşurarea oricărei activităţi cu impact asupra mediului, precum depozitarea şi gestionarea deşeurilor. Ordinul nr. 125/1996 citat anterior, care prevedea procedura pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, preciza necesitatea efectuării unor studii de impact asupra mediului în cazul activităţilor care pot să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea lor. În orice caz, în cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu, era necesar să se informeze autorităţile competente, printre altele, cu privire la cantitatea de emisii de poluanţi, instalaţiile de depoluare utilizate, distanţa până la populaţia eventual afectată şi măsurile luate pentru protejarea acesteia. Erau prevăzute măsuri pentru a asigura, în cadrul acestei proceduri de autorizare, accesul publicului la informaţiile relevante (a se vedea descrierea în cauza Tătar citată anterior), în special în cazul în care autoritatea competentă considera necesar în scopul autorizării un „bilanţ de mediu” – raportul în această privinţă trebuia supus dezbaterii publice. În cazul în care se refuza acordarea autorizaţiei de mediu, persoana juridică respectivă trebuia să înceteze activitatea de depozitare pe amplasamentul în cauză. În ceea ce priveşte efectuarea bilanţului menţionat anterior, art. 10 din Legea nr. 137/1995 prevedea că aceasta era dispusă de autoritatea pentru protecţia mediului, în vederea stabilirii unui „program pentru conformare”, în cazul activităţilor existente care nu întruneau condiţiile de autorizare.
30. De asemenea, au fost adoptate acte normative specifice cu privire la depozitarea şi gestionarea deşeurilor: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 („O.U.G. nr. 78/2000”), intrată în vigoare la 22 iulie 2000, şi Hotărârile Guvernului nr. 162/2002 şi nr. 349/2005, aceasta din urmă transpunând Directiva 1999/31/CE din 26 aprilie 1999 a Consiliului Uniunii Europene.
O.U.G. nr. 78/2000 prevedea că autorităţile competente trebuiau să autorizeze şi să controleze procesul „de eliminare a deşeurilor” pentru evitarea, printre altele, a riscurilor pentru sănătatea populaţiei şi a mirosurilor neplăcute [art. 5 alin. (1)]. Acestea trebuiau să ia măsuri pentru utilizarea tehnologiilor şi a instalaţiilor specifice pentru eliminarea deşeurilor şi erau obligate să elaboreze planuri de gestionare a deşeurilor (art. 6-8). Autorităţile şi întreprinderile care efectuează operaţiuni de eliminare a deşeurilor trebuiau să fie supuse procedurii de „autorizare de mediu” prin care se stabileau cerinţele tehnice şi măsurile de siguranţă care trebuiau luate (art. 11); de asemenea, acestea trebuiau să adopte sisteme de depoluare, să controleze nivelul poluării înainte şi după închiderea amplasamentului şi să execute lucrările de „reconstrucţie ecologică” după sistarea depunerii deşeurilor (art. 26).
Hotărârea Guvernului nr. 162/2002, precum şi Hotărârea nr. 349/2005 care a înlocuit-o prevedeau procedurile pentru acordarea autorizaţiei de mediu, inclusiv pentru deşeurile existente la data intrării în vigoare a acestora (pe baza raportului denumit „bilanţul de mediu nivel II”), procedura pentru supravegherea în permanenţă a nivelului de poluare, inclusiv buna funcţionare a instalaţiilor şi a conductelor de captare şi ardere a gazelor emanate ca urmare a fermentării deşeurilor, precum şi procedura de închidere a depozitelor neconforme sau aflate la sfârşitul duratei de funcţionare (erau necesare acoperirea depozitelor şi întreţinerea conductelor citate anterior). Nerespectarea dispoziţiilor acestor hotărâri reprezenta contravenţie, care trebuia constatată şi sancţionată de personalul calificat al A.P.M. sau al administraţiei centrale sau locale.
31. Metodologia închiderii depozitelor de deşeuri a făcut succesiv obiectul unor dispoziţii detaliate în Normativul tehnic aprobat şi completat prin Ordinele Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 1147/2002 şi nr. 757/2004. Precizând că proiectul iniţial de autorizare a unui depozit de deşeuri trebuia să includă un proiect pentru închiderea, supravegherea şi reconstrucţia ecologică posterioară a depozitului respectiv, acest Normativ tehnic prezenta obligaţiile şi cerinţele tehnice în domeniu.
III. DISPOZIŢII ŞI RAPOARTE ÎNTOCMITE DE CONSILIUL EUROPEI
32. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în unele penitenciare din România, precum şi observaţiile sale cu caracter general sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
33. În ultimul său raport publicat la 11 decembrie 2008 în urma vizitei din iunie 2006 în mai multe penitenciare româneşti, CPT preciza:
„§ 70 : […] Comitetul este foarte îngrijorat de faptul că lipsa paturilor rămâne o problemă constantă întâlnită nu numai în penitenciarele vizitate, ci şi la nivel naţional, şi această situaţie persistă de la prima vizită în România, din 1995. Este timpul să se ia măsuri de anvergură pentru a pune capăt definitiv acestei situaţii inacceptabile. CPT face apel la autorităţile române pentru iniţierea unei acţiuni prioritare şi decisive astfel încât fiecare persoană aflată într-un penitenciar să dispună de un pat.
În schimb, Comitetul este mulţumit că, la scurt timp după vizita din iunie 2006, norma oficială a suprafeţei locuibile pentru fiecare deţinut în celule a ajuns de la 6 m3 (ceea ce reprezenta o suprafaţă de mai mult sau mai puţin 2 mp pentru fiecare deţinut) la 4 mp sau 8 m3. CPT recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea normei privind suprafaţa locuibilă de 4 mp pentru fiecare deţinut în celulele colective ale tuturor penitenciarelor din România.”
IV. ALTE RAPOARTE PRIVIND CONDIŢIILE DE DETENŢIE ŞI EFECTELE VECINĂTĂŢII CU DEPOZITUL DE DEŞEURI
34. Redactat în urma unei vizite la 6 şi 7 iunie 2001 în Penitenciarul Arad, raportul organizaţiei neguvernamentale „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki” (APADOR-CH) indica, printre altele, că în aripa veche a penitenciarului, care trebuia să adăpostească în mod normal 868 de persoane, se aflau 1 229 de deţinuţi, iar mâncarea nu era de calitate. În afară de aceasta, raportul făcea referire la pasivitatea autorităţilor faţă de problemele foarte grave legate de prezenţa în imediata vecinătate a penitenciarului a depozitului de deşeuri al oraşului, de unde emanau mirosuri insuportabile pe durata lunilor călduroase şi care sporea semnificativ riscul de îmbolnăvire a personalului şi a deţinuţilor.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
35. Într-o scrisoare din 6 iulie 2004, reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie de la sediul Poliţiei Arad şi din penitenciarele din Arad şi Timişoara, în special de suprapopularea din celule, de calitatea proastă a mâncării şi de condiţiile de igienă. Aceasta invocă, în esenţă, art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

36. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
37. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant. Acesta din urmă ar fi putut să sesizeze instanţele cu o acţiune în despăgubire în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau să formuleze o plângere penală pentru „rele tratamente” sau „tortură” împotriva persoanelor responsabile (art. 267 şi 2671 C. pen.). Ca jurisprudenţă internă relevantă, Guvernul prezintă două decizii împotriva cărora se putea introduce recurs – fără precizări cu privire la evoluţia lor în această privinţă -, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în 2007 în cauze privind răspunderea civilă delictuală în cazul lipsei de tratament medical în închisoare şi al deţinerii unui învinuit împreună cu recidivişti.
38. Guvernul invocă, de asemenea, tardivitatea capătului de cerere al reclamantului, în măsura în care acesta se referă la condiţiile de detenţie de la sediul Poliţiei Arad. Guvernul susţine, într-adevăr, că în cazul în care reclamantul nu dispunea de o cale de recurs care putea fi epuizată, ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la data transferului în Penitenciarul Arad, în februarie 2002.
39. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la aceste aspecte.
40. În ceea ce priveşte excepţia invocată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac, Curtea observă că respectivul capăt de cerere al reclamantului se referă la condiţiile de detenţie, în special la suprapopularea din celule. Aceasta reaminteşte că a hotărât deja, într-o cauză recentă privind un capăt de cerere similar şi îndreptată împotriva României, că având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, nu exista o cale de atac efectivă care trebuia epuizată de către reclamant (Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 37, 29 aprilie 2008). Argumentele Guvernului nu pot conduce în speţă la o concluzie diferită. Curtea observă că Guvernul nu a indicat modul în care căile de atac invocate puteau remedia problema suprapopulării în special şi că nu a menţionat hotărâri rămase definitive relevante în această privinţă. În plus, aceasta constată că reclamantul a atras atenţia autorităţilor asupra condiţiilor de detenţie (supra pct. 21 şi, mutatis mutandis, Yakovenko împotriva Ucrainei, nr. 15825/06, pct. 76, 25 octombrie 2007, şi Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 33, 26 iunie 2008).
41. În ceea ce priveşte tardivitatea pretinsă a capătului de cerere al reclamantului privind condiţiile de detenţie de la sediul Poliţiei Arad, Curtea constată că a examinat într-o cauză recentă modul în care este necesar să se aplice regula de şase luni în cauzele de acest gen (Seleznev, citată anterior, pct. 35). Făcând trimitere la jurisprudenţa relevantă, aceasta a indicat, astfel, că nu era necesar să se considere condiţiile de detenţie ca o situaţie continuă în măsura în care capătul de cerere aferent se referă la un episod, un tratament sau un regim specific de detenţie, legat de o perioadă de detenţie identificată; din contră, situaţia este continuă în cazul în care capătul de cerere se referă la aspecte generale (condiţii de igienă, suprapopulare, temperatura celulelor etc.) şi la condiţii de detenţie care au rămas sensibil similare în ciuda transferului reclamantului (Seleznev, citată anterior, pct. 36).
42. Spre deosebire de cauza citată anterior, în speţă, Curtea observă că, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie de la sediul Poliţiei Arad, capătul de cerere, astfel cum a fost prezentat de către reclamant, se referă exclusiv la accesul restricţionat la toaletă pe durata perioadei determinate respective (supra pct. 5). Trebuie să se constate că, după transferul din februarie 2002 în Penitenciarul Arad, nu mai exista problema menţionată anterior, reclamantul fiind închis în celule dotate cu toalete separate şi accesibile în orice moment. Desigur, reclamantul s-a plâns, de asemenea, de condiţiile de detenţie din Penitenciarele Arad şi Timişoara, dar invocând în acest sens probleme generale, cum ar fi suprapopularea în celule, lipsa apei calde sau calitatea mâncării. Dacă este necesar, desigur, să se evite divizarea artificială a unei perioade continue de detenţie în mai multe părţi doar ca urmare a transferului deţinutului, Curtea consideră totuşi că, în speţă, ţinând seama în special de caracterul punctual şi specific al aspectului de care se plânge persoana în cauză cu privire la sediul Poliţiei Arad, nu se poate considera că transferul reclamantului, în februarie 2002, nu a adus o modificare semnificativă în condiţiile de detenţie reclamate, pentru a concluziona că ar fi vorba despre o situaţie continuă (per a contrario, Seleznev, pct. 36, şi Sudarkov împotriva Rusiei, nr. 3130/03, pct. 40, 10 iulie 2008).
43. Prin urmare, este necesar să se admită excepţia invocată de Guvern şi să se respingă acest capăt de cerere al reclamantului pe motiv de tardivitate, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
44. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere (condiţiile de detenţie în Penitenciarele Arad şi Timişoara), Curtea constată că acestea nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acest capăt de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
45. Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii în materie. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie transmisă de penitenciarele în cauză, Guvernul susţine că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din Convenţie.
46. În esenţă, reclamantul îşi reiterează afirmaţiile.
47. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
48. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa cu privire la modul în care, în cauze similare, a pus în aplicare principiul affirmanti incumbit probatio, atunci când doar Guvernul are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme afirmaţiile reclamantului. [Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005 X (extrase), şi Seleznev, citată anterior, pct. 41]. În speţă, cu privire la afirmaţiile privind suprapopularea în celule, Guvernul nu a oferit informaţii nici cu privire la mărimea celulelor în care reclamantul a fost închis în Penitenciarul Timişoara înainte de noiembrie 2004, nici cu privire la numărul de deţinuţi cu care reclamantul a trebuit să împartă celulele din Penitenciarele Arad şi Timişoara, cu excepţia acestui penitenciar din urmă, după 2004. Caracterul incomplet al bazei de date informatice înainte de noiembrie 2004, invocat de Guvern, nu poate constitui un motiv suficient în această privinţă pentru a respinge pur şi simplu afirmaţiile persoanei în cauză în ceea ce priveşte suprapopularea în celule (supra pct. 5). Desigur, persoana în cauză nu a oferit detalii în privinţa diferitelor celule, nici, după caz, declaraţii ale deţinuţilor pentru a clarifica aceste aspecte, şi nici nu a contrazis informaţiile incomplete prezentate de Guvern, referitoare la dimensiunea celulelor. Prin urmare, Curtea consideră că este suficient, în speţă, să se examineze acest capăt de cerere ţinând seama, în acelaşi timp, de afirmaţiile care au fost contrazise ale părţilor şi, pentru celula nr. 161 din Penitenciarul Arad, de existenţa unei rate a ocupării corespunzătoare numărului de paturi.
49. Curtea subliniază că, în celula nr. 161 din Penitenciarul Arad, pe care reclamantul a ocupat-o în cea mai mare parte din perioada detenţiei sale, şi anume o perioadă de mai mulţi ani, acesta dispunea de o suprafaţă locuibilă de aproximativ 2,50 mp; de asemenea, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare că această suprafaţă era în realitate şi mai mică datorită mobilierului prezent. În ceea ce priveşte Penitenciarul Timişoara, atât din informaţiile furnizate de reclamant şi care nu au fost contrazise de către Guvern (supra pct. 5), cât şi din cele prezentate de acesta din urmă pentru perioada ulterioară lunii noiembrie 2004, rezultă că, înainte de 2007, reclamantul dispunea de o suprafaţă locuibilă de aproximativ 1,50- 2,00 m2. În afară de aceasta, Curtea constată că, din informaţiile furnizate de Guvern, reiese că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006, reclamantul avea dreptul la o oră de plimbare în aer liber, în fiecare zi (supra pct. 6 in fine).
50. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din Convenţie, în principal datorită lipsei de spaţiu individual suficient (a se vedea, printre altele, Petrea, citată anterior, pct. 45 şi următoarele, Seleznev, citată anterior, pct. 46-47, şi Khoudoyorov, citată anterior, pct. 104 şi următoarele). Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea apreciază că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte timp de mai mulţi ani, l au supus pe acesta unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
51. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 8 DIN CONVENŢIE
52. Reclamantul pretinde că, datorită vecinătăţii penitenciarului cu vechiul depozit de deşeuri şi a pasivităţii autorităţilor în ceea ce priveşte neutralizarea depozitului, este obligat să respire aerul poluat şi mirosul pestilenţial, fiind supus unui risc real de îmbolnăvire. În plus, reclamantul se plânge de lipsa de confidenţialitate a convorbirilor sale telefonice cu persoane din exterior de la posturile telefonice instalate în Penitenciarul Arad, ca urmare a obligaţiei de a indica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze şi a prezenţei gardienilor lângă deţinuţi în timpul acestor convorbiri. Reclamantul invocă, în esenţă, art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
53. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la plângerea privind vechiul depozit de deşeuri
1. Cu privire la admisibilitate
54. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Având în vedere că persoana în cauză a formulat plângerea la 20 iulie 2004, Guvernul susţine că, în temeiul art. 5 coroborat cu art. 82 din Legea nr. 137/1995, dispoziţii preluate de O.U.G. nr. 195/2005, care a abrogat legea menţionată, reclamantul ar fi putut să depună o plângere penală sau să sesizeze instanţele cu o acţiune civilă împotriva persoanelor sau autorităţilor responsabile de pretinsa poluare. Guvernul constată că, în locul utilizării acestor căi de atac, reclamantul a ales să formuleze doar câteva cereri în faţa autorităţilor administrative.
55. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
56. Curtea subliniază că a respins deja o excepţie similară privind căile penală şi civilă menţionate anterior, în cauza Tătar împotriva României (dec.) (nr. 67021/01, 5 iulie 2007). Curtea consideră că nu a fost prezentat niciun element relevant de către Guvern astfel încât aceasta să ajungă la o concluzie contrară în prezenta cauză. Cu acest titlu, Curtea subliniază că, în conformitate cu art. 86 din Legea nr. 137/1995, constatarea şi cercetarea infracţiunilor prevăzute de această lege reveneau autorităţilor competente, care trebuiau să acţioneze din oficiu, că reclamantul a atras în mai multe rânduri atenţia autorităţilor locale cu privire la problema vechiului depozit de deşeuri, iar Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă internă pentru a demonstra caracterul efectiv al căilor de atac invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Tătar, citată anterior, pct. 56 şi 63-64).
57. În plus, Curtea observă că, fiind privat de libertate, reclamantul a sesizat instanţele interne cu o acţiune întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003, prin care solicita, printre altele, ca autorităţile să fie obligate să acţioneze ţinând seama de noxele olfactive legate de existenţa vechiului depozit de deşeuri în apropierea penitenciarului. Chiar dacă O.U.G nr. 56/2003 nu conţinea dispoziţii care să poată reprezenta un remediu pentru plângerea adresată de reclamant, este necesar să se constate că, în hotărârea rămasă definitivă din 24 mai 2006 prin care a fost respinsă, Tribunalul Arad nu l-a îndreptat pe reclamant spre căile de atac invocate de Guvern, ci a observat doar că persoana în cauză putea eventual, pentru acest gen de chestiuni privind mediul, să sesizeze administraţia locală – de altfel, ceea ce acesta din urmă făcuse deja, fără să obţină vreun rezultat (supra pct. 19-20 şi 23 in fine).
58. Având în vedere considerentele precedente, Curtea apreciază că Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenţa vreunei căi de atac care să permită remedierea plângerii reclamantului. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
59. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
60. Guvernul susţine că disconfortul creat reclamantului de depozitul de deşeuri situat în vecinătatea Penitenciarului Arad nu a atins un grad suficient de gravitate pentru a putea fi luat în considerare în sensul art. 8 din Convenţie. Guvernul evidenţiază că, între mai 2002 şi decembrie 2004, reclamantul a fost deţinut alternativ în Penitenciarele Arad şi Timişoara (aproape un an în acesta din urmă), că vechiul depozit de deşeuri nu mai fusese folosit după 2002 şi că persoana în cauză nu a prezentat niciun element prin care să demonstreze că existenţa acestui depozit i-a afectat starea de sănătate sau, în general, viaţa privată. În ceea ce priveşte incendiul din iulie 2006, acesta nu a avut, cel mult, decât un efect redus asupra reclamantului. În ceea ce priveşte obligaţiile autorităţilor de a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele Giacomelli împotriva Italiei (nr. 59909/00, 2 noiembrie 2006) şi Guerra şi alţii împotriva Italiei [GC] (nr. 14967/89, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 I), în speţă, administraţia s-a conformat legislaţiei interne şi a luat măsurile necesare în domeniul mediului. Cu acest titlu, Guvernul face trimitere la hotărârea Consiliului Local Arad din 4 aprilie 2002, precum şi la alte demersuri ale autorităţilor în vederea eliberării avizului de mediu din 18 octombrie 2007.
61. Reclamantul a prezentat în principal declaraţia unui alt deţinut (F.I.), care menţionează că aerisirea celulelor de către deţinuţi se făcea foarte greu datorită mirosurilor neplăcute ce emanau de la depozitul de deşeuri din apropierea Penitenciarului Arad şi că, în fiecare vară, izbucneau incendii, chiar dacă erau de o intensitate mai mică decât cel din iulie 2006.
b) Motivarea Curţii
i. Principii generale
62. Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudenţa sa privind gravele încălcări de ordin moral ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie a unei persoane, datorită noxelor sonore, olfactive sau de altă natură cauzate persoanei respective la domiciliul acesteia, în sensul art. 8 din Convenţie [Hatton şi alţii împotriva Reagtului Unit (GC), nr. 36022/97, pct. 96 şi următoarele, CEDO 2003-VIII]. Curtea reaminteşte că, într-o cauză privind hotărâri şi măsuri ale autorităţilor cu impact asupra unor probleme de mediu, examinarea pe care o poate efectua Curtea priveşte două aspecte. În primul rând, aceasta poate aprecia conţinutul material al hotărârii respective pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8. În al doilea rând, poate examina procesul de luare a deciziilor, în scopul de a verifica dacă interesele individului au fost luate în considerare în mod corespunzător (Giacomelli, citată anterior, pct. 79).
63. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 8 nu se limitează la obligarea statului de a evita încălcările arbitrare din partea autorităţilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie (Guerra, citată anterior, pct. 58). Există, mai presus de toate, o obligaţie pozitivă a statelor, în special în cazul unei activităţi periculoase, de a adopta o legislaţie adaptată caracterului specific al activităţii respective, în special nivelului de risc ce ar putea rezulta din aceasta. Această obligaţie trebuie să reglementeze autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul activităţii în cauză, precum şi să impună oricărei persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin practic care să asigure protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă la pericolele inerente domeniului în cauză [a se vedea, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei, (GC), nr. 48939/99, pct. 90, CEDO 2004-XII]. De asemenea, procesul de luare a deciziilor menţionat anterior trebuie să presupună, în primul rând, realizarea anchetelor şi a studiilor corespunzătoare, astfel încât să se prevină şi să se evalueze anticipat efectele activităţilor care pot aduce atingere mediului şi drepturilor persoanelor şi să se permită, astfel, stabilirea unui echilibru just între diversele interese concurente implicate. Importanţa accesului publicului la concluziile acestor studii, precum şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care este expus, nu poate fi pusă la îndoială (Giacomelli, citată anterior, pct. 83).
ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 în speţă
64. Curtea trebuie să examineze dacă este necesar să se aplice în speţă principiile menţionate mai sus la art. 8 din Convenţie, cu privire la „suprafaţa locuibilă” a reclamantului reprezentată de celula în care îşi execută pedeapsa cu închisoarea, precum şi dacă noxele olfactive invocate de reclamant au atins pragul minim de gravitate astfel încât problema ridicată să intre în domeniul de aplicare a articolului citat anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Moreno Gómez împotriva Spaniei, nr. 4143/02, pct. 58, CEDO 2004 X).
65. Cu acest titlu, Curtea reaminteşte că a constatat într-o cauză aplicabilitatea art. 8 citat anterior cu privire la impactul direct al emisiilor de substanţe nocive asupra dreptului reclamantelor la respectarea vieţii lor private şi de familie (Guerra, citată anterior, pct. 60). De asemenea, după ce a precizat că atingeri grave aduse mediului puteau să afecteze confortul unei persoane şi să o priveze pe aceasta de folosinţa propriului domiciliu într-un mod care să îi aducă atingere vieţii sale private şi de familie, fără ca, astfel, să pună totuşi în grav pericol sănătatea persoanei respective, Curtea a hotărât, în altă cauză, că art. 8 era, de asemenea, aplicabil atunci când efectele periculoase ale unei activităţi la care persoanele respective riscau să fie expuse fuseseră stabilite în cadrul unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului (Taskin şi alţii împotriva Turciei, nr. 46117/99, pct. 113, CEDO 2004-X).
66. În speţă, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului cu privire la puternicele noxe olfactive pe care trebuie să le suporte se întemeiază nu numai pe declaraţiile deţinutului F.I., dar şi pe alte elemente, printre care studii de impact asupra mediului redactate de experţi în 2003 şi 2006 la solicitarea autorităţilor. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat de poluare a aerului în perimetrul depozitului de deşeuri şi „disconfortul total” la care erau supuşi locuitorii imobilelor învecinate, mai îndepărtate oricum de acest depozit decât Penitenciarul Arad (supra pct. 11 in fine şi pct. 16). Constatările Primăriei Municipiului Arad şi ale organizaţiei neguvernamentale APADOR-CH sunt similare (supra pct. 16 in fine şi 34 in fine). De asemenea, Curtea subliniază că problema neutralizării vechiului depozit de deşeuri, situat la câteva zeci de metri de penitenciarul în care reclamantul şi-a petrecut cea mai mare parte din perioada de detenţie, de aproximativ şapte ani până în prezent, nu pare să fi fost soluţionată în mod efectiv până în prezent (supra pct. 17 in fine).
67. Cu toate că starea de sănătate a reclamantului nu a fost afectată datorită vecinătăţii cu vechiul depozit de deşeuri, Curtea consideră că nu se poate ajunge, numai prin acest element, la concluzia inaplicabilităţii art. 8. Într adevăr, Curtea apreciază că, având în vedere concluziile studiilor menţionate anterior şi durata pe parcursul căreia reclamantul a suportat noxele respective, calitatea vieţii şi confortul persoanei în cauză au fost afectate într-un mod care a adus atingere vieţii sale private şi care nu era o simplă consecinţă a regimului privativ de libertate. În această privinţă, Curtea subliniază că plângerea reclamantului se referă la aspecte pe care le-a examinat deja în ceea ce priveşte art. 8, care depăşesc cadrul condiţiilor de detenţie propriu-zise şi care se referă, de asemenea, la singura „suprafaţă locuibilă” de care dispune persoana în cauză de mai mulţi ani.
Prin urmare, Curtea apreciază că art. 8 este aplicabil în speţă.
iii. Cu privire la observaţia art. 8 din Convenţie
68. Curtea reaminteşte că, în speţă, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităţilor în ceea ce priveşte soluţionarea corespunzătoare a problemei referitoare la vechiul depozit de deşeuri, situat în imediata vecinătate a penitenciarului în care este închis, în vederea eliminării noxelor olfactive pe care trebuie să le suporte în celula sa.
69. Indiferent că abordăm cauza din punct de vedere al unei obligaţii pozitive a statului, aceea de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor la care face referire reclamantul la art. 8 § 1, sau din punct de vedere al unei ingerinţe a unei autorităţi publice care trebuie justificată în temeiul art. 8 § 2, principiile aplicabile sunt destul de similare (a se vedea, mutatis mutandis, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 51, seria A nr. 303 C, şi Giacomelli, citată anterior, pct. 78).
70. Curtea observă, mai întâi, că, în speţă, autorităţile sunt responsabile de emanaţiile şi de noxele olfactive în cauză, având în vedere controlul societăţii S. de către Primăria Municipiului Arad, faptul că transferul responsabilităţii a avut loc doar în februarie 2006, şi chiar şi după această dată, autorităţile de mediu au stabilit obligaţii în responsabilitatea directă a primăriei pentru închiderea depozitului de deşeuri (supra pct. 9, 13 şi 16-17).
71. Curtea constată că din dosar reiese că depozitul de deşeuri în cauză a funcţionat în mod efectiv din 1998 până în 2003 şi că volumul mare de deşeuri acumulate demonstrează că depozitul a continuat să fie utilizat de către persoane particulare, întrucât autorităţile nu adoptaseră măsuri în vederea închiderii efective a depozitului (supra pct. 11 şi 16). Or, pe parcursul întregii aceste perioade, depozitul nu a primit autorizaţiile necesare nici pentru funcţionare, nici pentru închidere. Deşi dispoziţiile aplicabile prevedeau, înainte chiar de deschiderea depozitului de deşeuri, necesitatea unei autorizaţii, precum şi respectarea diverselor cerinţe, este posibil, din cauza nerespectării procedurii necesare, ca autorităţile locale să fi încălcat mai multe din aceste obligaţii (amplasamentul depozitului în imediata vecinătate a Penitenciarului Arad, absenţa instalaţiilor specifice şi a supravegherii nivelului de poluare a aerului etc.; supra pct. 11 şi 29-30).
72. Curtea apreciază că obţinerea de către Primăria Municipiului Arad, la 18 octombrie 2007, a acordului A.P.M. privind programul de punere în conformitate cu obligaţiile de mediu, până la obţinerea autorizării cu privire la lucrările de închidere care trebuiau efectuate, nu elimină constatarea citată anterior a încălcării obligaţiilor legale în materie. Chiar dacă, în măsura în care s-au supus obligaţiei de a obţine o autorizaţie de închidere a depozitului, trebuie să se considere că autorităţile locale au respectat, începând cu noiembrie 2003, dispoziţiile legale succesive privind închiderea depozitelor neconforme, este necesar să se examineze dacă şi în ce măsură, în cadrul procesului respectiv de luare a deciziilor, drepturile şi interesele reclamantului, care trăia în imediata vecinătate a depozitului, au fost luate în considerare în mod corespunzător (a se vedea, mutatis mutandis, Giacomelli, citată anterior, pct. 84).
73. Curtea observă că, deşi autorităţilor competente le revenea obligaţia de a dispune efectuarea prealabilă a unor studii pentru măsurarea efectelor activităţii poluante în cauză astfel încât să se permite astfel stabilirea unui just echilibru între diversele interese concurente implicate (Hatton şi alţii, citată anterior, pct. 128), doar a posteriori, în 2003 şi după violentul incendiu din iulie 2006, autorităţile locale şi-au îndeplinit această obligaţie. Or, cu privire la efectele depozitului de deşeuri asupra mediului şi asupra populaţiei din vecinătate, aceste studii au constatat că activitatea desfăşurată era incompatibilă cu cerinţele de mediu, că poluarea puternică din perimetrul respectiv depăşea normele stabilite în 1987 şi că persoanele care locuiau în apropiere trebuiau să suporte noxe olfactive semnificative (mutatis mutandis, Giacomelli, citată anterior, pct. 89).
74. În special, Curtea subliniază că autorităţile competente au sancţionat în mod explicit Primăria Municipiului Arad în iulie 2006, pentru absenţa pe amplasamentul depozitului a mijloacelor de informare şi de avertizare a publicului cu privire la riscurile generate asupra mediului şi asupra sănătăţii populaţiei de existenţa depozitului de deşeuri, în privinţa căruia lucrările de închidere şi de reconstrucţie ecologică nu fuseseră realizate (supra pct. 15). Cu acest titlu, Curtea remarcă faptul că Guvernul nu a indicat măsurile care au fost luate de către autorităţi astfel încât deţinuţii din Penitenciarul Arad, în special reclamantul – care solicitase administraţiei informaţii cu privire la depozitul respectiv -, să poată avea acces efectiv la constatările studiilor menţionate anterior, precum şi la informaţii care să permită evaluarea riscului asupra sănătăţii la care erau expuşi (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra, citată anterior, pct. 60).
75. În cele din urmă, Curtea observă că procedurile privind lucrările de închidere a vechiului depozit din apropierea Penitenciarului Arad sunt încă în desfăşurare, iar Guvernul nu a prezentat informaţii cu privire la stadiul de avansare – nici măcar la cel de început – a acestor lucrări de acoperire şi de reabilitare a depozitului, lucrări a căror finalizare era estimată pentru 2009 (supra pct. 17).
76. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că, întrucât statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din art. 8 din Convenţie, a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, în sensul acestui articol.
B. Cu privire la capătul de cerere privind confidenţialitatea convorbirilor telefonice ale reclamantului
77. În plus, reclamantul se plânge de lipsa de confidenţialitate a convorbirilor sale telefonice cu persoane din exterior de la posturile telefonice instalate în Penitenciarul Arad, ca urmare a obligaţiei de a indica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze şi a prezenţei gardienilor lângă deţinuţi în timpul acestor convorbiri. Acesta îşi sprijină declaraţia pe mărturia unui deţinut care afirmă că a văzut o dată gardieni în apropierea persoanei în cauză, dacă îşi aduce bine aminte, în timpul unei convorbiri telefonice care a avut loc în 2005 sau 2006.
78. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a depus plângere în faţa instanţelor interne în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 sau, după 2006, în temeiul Legii nr. 275/2006 (supra pct. 26). Guvernul subliniază, de asemenea, că aspectele invocate nu sunt justificate şi nu reprezintă în nici un caz ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, din moment ce nu este vorba despre o înregistrare a convorbirilor sale, ci numai de o supraveghere vizuală fără incidenţă asupra dreptului în cauză.
79. Curtea nu consideră necesară examinarea excepţiei invocate de Guvern, deoarece capătul de cerere al reclamantului trebuie în orice caz respins ca fiind în mod vădit nefondat. În această privinţă, Curtea subliniază că a respins deja un capăt de cerere similar într-o altă cauză, în care a constatat că pretenţiile reclamantului aveau doar un caracter general şi nu erau justificate de nicio dovadă care să permită să se considere că aspectele invocate puteau conduce la concluzia că exista o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie [Treptow împotriva României (dec.), nr. 30358/03, 20 mai 2008]. Curtea consideră că nu există elemente suficiente care să conducă, în speţă, la o concluzie diferită.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
80. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
81. Reclamantul pretinde 12 650 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie, menţionând pe scurt cu acest titlu, printre altele, aspecte şi capete de cerere care nu au făcut obiectul prezentei cauze sau care au fost respinse ca inadmisibile.
82. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii.
83. Reiterând constatarea încălcării art. 3 şi 8 din Convenţie, datorită condiţiilor de detenţie a reclamantului şi nerespectării de către stat a obligaţiilor sale de protecţie a dreptului persoanei în cauză la respectarea vieţii sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de procedură
84. Fără să prezinte documente justificative, reclamantul solicită, de asemenea, suma de 100 000 EURO pentru cheltuielile de procedură efectuate în cadrul procedurilor interne, sumă pe care nu o detaliază, şi 100 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă cu Curtea.
85. Guvernul se opune acordării vreunei sume cu acest titlu.
86. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de procedură pe care pretinde că le-a efectuat, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
87. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie, cu privire la condiţiile de detenţie din Penitenciarele Arad şi Timişoara, şi pe art. 8 din Convenţie, referitor la vechiul depozit de deşeuri din apropierea Penitenciarului Arad, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 EUR (opt mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 aprilie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte

 
Cuvinte cheie:

Related posts